Am coborât pe o potecă de pământ. Deasupra noastră se înălţau pâlcuri de bambus, frunzele lor fremătau în vânt. Poarta satului era străjuită de două turnuri de cărămidă acoperite de muşchi verde. Privirea mea a descoperit prima casă, cu acoperiş din paie de orez şi înconjurată de un gard asemenea. Am dus degetul la buze. Copiii tăceau mâlc. Din fericire, Sáng dormea în spinarea mea. Ne-am furişat mai aproape de gardul casei. După el se înălţa un arbore de papaya plin de fructe verzi şi aurii.
Mi-a lăsat gura apă, pregătită să primească o bucată de papaya moale şi dulce. Mă vedeam deja căţărând-mă peste gard, alergând prin grădină.
Un lătrat violent. Din casă a tâşnit un câine. Cât ai clipi, a sărit repezindu-se spre faţa mea. Gardul s-a scuturat. Am făcut un salt înapoi.
— Câine rău, câine rău, a strigat cineva dintr-o casă vecină.
A apărut o doamnă în vârstă, agitându-şi mătura în direcţia câinelui. Timpul îi trasase linii adânci pe faţă şi îi decolorase părul într-un alb argintiu. Părea de treabă. Trebuia să fie de treabă.
Mergând în faţa copiilor, m-am apropiat de ea.
— Mulţumim, mătuşico.
I-am zâmbit.
— Ai cumva nişte resturi de orez? Copiii mei sunt bolnavi. Te rog, mătuşico...
Ne-a măsurat din cap până-n picioare şi apoi a făcut o grimasă.
— Cerşetorii aduc ghinion. Nici nu mi-am început încă ziua. Plecaţi.
S-a grăbit să intre pe poartă. În loc să mă simt mizerabil, am râs.
— Ce bine, nu-i aşa? Acum nimeni nu poate să ne recunoască.
— Jos cu moşierii ticăloşi!
Strigătele, al căror ecou se auzea din depărtare, m-au făcut să închid gura.
— Se duce la piaţă, mămico?
Hạnh arăta în faţă, o femeie tocmai apăruse pe aleea care ne întretăia calea, mergând cu paşi grăbiţi înainte, cu o prăjină de bambus pe după umeri. La fiecare capăt al prăjinii se bălăngănea câte un coş de bambus plin-ochi cu legume.
— Piaţă. Multă mâncare. Piaţă, a şoptit Đạt. Hai s-o urmărim.
Am trecut pe lângă grădini bogate, dar n-am îndrăznit să ne apropiem de niciuna. Fără să li se spună, copiii au lăsat privirea în pământ, ascunzându-şi feţele.
Femeia a dispărut pe o alee. Am prins-o din urmă şi ne-am trezit într-un spaţiu deschis, abundând de zgomote şi culori. Piaţa de dimineaţă a satului. Precupeţii stăteau aşezaţi pe rânduri în spatele unor coşuri pline de tot felul de alimente crude: legume, orez, fasole, peşte şi carne. Aerul nu mai mirosea a frică, ci a fericire şi surescitare.
Đạt m-a tras de mână şi m-am uitat în stânga. Fuioare de fum se înălţau dintr-un ceaun uriaş instalat deasupra unei sobe cu cărbuni, o femeie stătea în spatele ceaunului şi amesteca în el. Mirosul apetisant de phở mi-a ajuns la nări.
— Supă de vită cu tăiţei, supă de vită cu tăiţei proaspăt gătită, striga femeia.
Ne-am apropiat. Copiii şi-au lins buzele, holbându-se la bolurile mari aşezate pe mesele aranjate într-un spaţiu deschis în care stăteau bărbaţi, femei şi copii, cu feţele cufundate în perdele de aburi, sorbind cu zgomot irezistibil supa.
— Cerşetori, a strigat dintr-odată precupeaţa. Plecaţi.
Ne-a ameninţat cu beţigaşele.
— E prea devreme. Să nu îndrăzniţi să-mi aduceţi ghinion.
I-am tras pe copii mai în spate.
— Cerşetori leneşi, mergeţi să vă câştigaţi traiul muncind. Mergeţi şi munciţi ca toată lumea!
Ne-am îndepărtat.
Am trecut pe lângă o groapă de gunoi unde roiau muştele. Am căutat ceva comestibil, dar mirosul mi-a dat de înţeles că n-am face decât să ne îmbolnăvim, însă copiii au găsit ceva folositor: o nón lá zdrenţăroasă, pe care mi-am pus-o pe cap ca să-mi ascund faţa.
Am ajuns la intrarea în piaţă, pe unde se revărsa mulţimea. Aveam nevoie de mâncare.
Mai exista o singură posibilitate.
I-am rugat pe copii să îngenuncheze.
Au protestat, dar eu eram deja în genunchi, cu mâna întinsă.
— Domnule, doamnă, vă rugăm. Aveţi milă de noi, ne e foame, am spus, temându-mă de propria-mi voce.
Sáng s-a trezit. Plânsetele lui îmi zvâcneau în tâmple. Copiii s-au lăsat în genunchi lângă mine.
— Domnule, doamnă, vă rugăm. Aveţi milă de noi, ne e foame, au repetat ei după mine.
Mi-am ridicat bluza. Nu mai aveam lapte. Sáng a continuat să se agite.
În jurul nostru, oamenii stăteau de vorbă, râdeau, se tocmeau, se certau. Simţeam mirosul supei.
Urmăream picioarele celor care treceau pe lângă noi. M-am gândit la mesele tihnite pe care le împărţise familia noastră, la farfuriile pline cu mâncare, câmpurile pline de orez şi manioc.
