I-am sărutat părul. Mirosea a acasă.
— Frate Đạt, frate Dạt.
Ngọc şi Hạnh băteau din palme.
— Şşt!
Dạt a chicotit.
— Vă e foame? V-am adus ceva.
— Unde? Unde?
Am bâjbâit şi ne-am ghemuit pe jos. Đạt mi-a aşezat un pachet în mâini. Am simţit netezimea frunzelor de banană şi am inhalat parfumul cartofilor dulci şi a maniocului fiert.
Am împărţit mâncarea între copii.
— Apă, mămico.
Dạt mi-a dat o sticlă. Mi-a căutat faţa.
— Nu plânge. Munca de acolo nu e rea. Mult mai uşoară decât pe plantaţia de orez.
— Cum te tratează femeia?
— E în regulă, mămico.
— Ce mă bucur să te văd, frate Dạt, a spus Hạnh.
— Nu, mie mi-a fost mai dor de el, a spus Thuận.
— Şşt, linişte!
Dạt a râs.
O, Guava, aceea a fost o seară specială. Era atât de întuneric, încât nu ne distingeam feţele. Ţânţarii ne-au ciuruit pielea. Din depărtare se auzea un ropot ameninţător de tobe, strigăte şi sloganuri violente, dar aveam impresia că bambusul foşnitor construise o fortăreaţă în jurul nostru.
Când a venit vremea ca Đạt să plece, ne-a promis că în seara următoare o să se întoarcă. L-am însoţit până la prăvălia cu supă. După ce m-a îmbrăţişat de rămas-bun, am rămas ascunsă sub învăluirea nopţii, spunându-mi că ar trebui să-l iubesc mai mult. Când m-am întors, copiii dormeau duşi. M-am întins şi m-am lăsat purtată de foşnetul bambusului. Am fost trezită de vocile unor oameni care vorbeau. Cerul împrăştia o lumină blândă. Roua dimineţii îmi umezise hainele, îmbibând stratul de frunze uscate pe care dormisem.
Prin micile goluri dintre trunchiurile groase de bambus am zărit trei bărbaţi, aflaţi de cealaltă parte a drumului de pământ, cu spatele la mine, iar lângă ei, o căruţă trasă de boi. Sunet de fermoare trase. Zgomotul apei lovind pământul.
— Unde dracu pot să fie javra aia şi fiu-său? a scuipat cuvintele unul dintre bărbaţi.
Vocea lui m-a îngrozit. Îl cunoşteam. M-am făcut una cu pământul, cu privirea aţintită asupra lui Sáng. Ce-aş fi făcut dacă ar fi plâns?
— La naiba! Tribunalul o să aibă loc în curând, o să părem o adunătură de idioţi, a spus o altă voce.
— Nu pot fi prea departe, o să scotocim toate satele, până-i găsim, a spus primul bărbat.
O altă voce a chicotit.
— Javra aia n-are cum să fugă departe. N-are cum să fugă departe cu atâţia copii care i se agaţă de poale. Mi-am ţinut respiraţia, în timp ce bărbaţii s-au urcat înapoi în căruţă. Imediat ce au dispărut în spatele porţii acoperite de muşchi a satului, i-am trezit pe Ngọc, Thuận şi pe Hạnh.
— Trebuie să plecăm. Oamenii ăia răi sunt aici şi mă caută.
— Dar cu fratele Đạt cum rămâne?
Thuận s-a frecat la ochi.
— O să ne întâlnim cu el în satul următor. Grăbiţi-vă!
Minciuna mi-a lăsat un gust amar. Dạt era deştept. Putea să-şi câştige traiul şi ar fi trebuit să fie în siguranţă.
Cu Sáng în spate, am fugit de acolo. Dacă îi lăsam pe oamenii aceia să mă prindă, eram sigură că aveam să fiu condamnată la moarte.
Inima mă durea cu fiecare pas care mă îndepărta de Đạt. Ce fel de mamă eram, să-mi abandonez fiul la o străină? Cu toate acestea, ar fi fost mai bine ca el să rămână locului şi să aştepte până mă întorc. Ştia să se ascundă. Avea mâncare şi un acoperiş deasupra capului. Îşi luase o identitate nouă, ca nepot al vânzătoarei de phở. Đar mă îngrozea gândul la momentul în care Đạt urma să se întoarcă în păduricea de bambus şi să nu găsească pe nimeni acolo. Îţi poţi imagina cât de disperat trebuie să fi fost?
Au trecut ani de la ziua în care l-am părăsit pe Đạt, dar încă mă îndoiesc de decizia mea şi de cele pe care le-am luat după aceea. Am vorbit de multe ori despre asta în familie, dar vinovăţia mea e în continuare prea copleşitoare ca să simt că aş fi o mamă destul de bună. Ăsta e motivul pentru care continui să încerc în fiecare zi, Guava. Dar niciodată nu e uşor să fii mamă. Înseamnă să greşeşti, să înveţi şi apoi iar să greşeşti.
Mama ta a ţipat când a înţeles că Đạt n-o să fie în următorul sat. M-a implorat să mă întorc şi să-l iau, dar nu puteam. Vezi tu, ar fi fost prea periculos. Văzând-o pe Ngọc cum îşi târâie picioarele în spatele meu şi ascultându-i plânsetele, m-am temut că n-o să mă ierte niciodată.
Đạt a fost cel care ne-a salvat în următoarele zile de mers. Batatele şi cartofii dulci, apa şi o cutie de chibrituri ne-au ţinut în viaţă. Am putut să facem câte un foc ici-colo şi să frigem un melc sau un crab. Am parcurs o bună bucată de drum spre Hà Nội, până când Hạnh a făcut toxiinfecţie alimentară. A vomitat violent, apoi a avut diaree. Era foarte deshidratată, moleşită ca o frunză veştejită. Nu mai îndrăzneam să-i dau din apa pe care o găseam pe drum, ştiind că starea ei nu putea decât să se înrăutăţească.
— Aşteaptă aici împreună cu Thuận şi Sáng, i-am spus lui Ngọc. Dacă ne ducem acolo toţi, o să fim în pericol.
Ne opriserăm la umbra unui tufiş, de unde se vedeau pâraie repezi şi petice de plantaţii de orez de culoarea smaraldului, pe drumul către un sat.
— Unde o duci?
