— Dar mi-e teamă că satul nostru nu mai are vindecător. A fost condamnat ca moşier bogat şi executat. Împuşcat în cap. Bunul de el, săracul.
A oftat şi şi-a văzut de drum. Bastonul ei ţăcănea la fiecare pas.
Simţind compasiune în vocea ei, am urmat-o. În cele din urmă s-a oprit şi m-a privit din nou dintr-o parte.
— Mergi până în capătul drumului, fă la stânga, apoi la dreapta. Pagoda satului din spatele copacului Bodhi... Călugăriţa de acolo e bună la suflet.
I-am mulţumit şi am iuţit pasul.
Pagoda arăta şi ea ca om bătrân şi încovoiat. Cu acoperişul plin de muşchi, stătea aproape neobservată în spatele sutelor de rădăcini care atârnau din giganticul copac Bodhi. Apropiindu-mă, am fost învăluită de spiralele parfumate ale beţigaşelor parfumate.
M-a întâmpinat sporovăiala unor copii mici. Unii stăteau pe jos, jucându-se cu pietre şi beţe; alţii molfăiau nişte guave verzi; alţii şutau în aer o minge cu pene.
Prin uşa deschisă, am zărit o călugăriţă îngenuncheată în faţa unei statui mari a lui Buddha. Murmurul şi sunetul ritmic al clopotului ei de lemn răspândeau calm în aer. M-am uitat la loburile urechilor lui Buddha, atât de lungi încât îi atingeau umerii. Mama îmi povestise că urechile acelea îl ajutau pe Buddha să ne audă plânsetele şi suferinţa. Poate că azi avea să mă asculte şi pe mine. Am îngenuncheat, cu Thuận în braţe.
Copiii au renunţat la ceea ce făceau. S-au adunat în spatele meu, şuşotind. În interiorul pagodei, călugăriţa a întins mâna să sune dintr-un clopot de metal. S-a înclinat în faţa lui Buddha, atingând podeaua cu fruntea.
— Maică Hiển, vă caută cineva, a chemat-o unul dintre copii imediat ce s-a ridicat.
Călugăriţa şi-a făcut loc printre copii.
— Nam Mô A Di Đà Phật, a spus ea, o rugăciune budistă în loc de salut.
— Nam Mô A Đi Đà Phật, i-am răspuns în timp ce ea îmi studia faţa şi pe cea a lui Thuận.
S-a întors către copii.
— Mergeţi şi jucaţi-vă, dragilor.
— Hai, vino cu mine.
M-a tras de braţ şi a iuţit pasul către o latură a clădirii. După ce am trecut pe lângă o grădină plină de legume şi flori, ne-a condus într-o cameră. A închis uşa şi a făcut un gest către pat. L-am întins pe Thuận, care s-a crispat de durere.
Maica Hiển a ascultat ce aveam de spus despre cum se îmbolnăvise Thuận. L-a examinat.
— E febră tropicală, a spus ea. E periculos dacă pacientul nu bea suficiente lichide. Ce-i trebuie acum e multă odihnă şi o alimentaţie bună. Mi-am adus aminte de o epidemie de febră tropicală la noi în sat, care avusese loc în urmă cu mulţi ani. Câţiva copii muriseră. Dar eu nu aveam niciun fel de experienţă cu această boală. Noi avuseserăm întotdeauna grijă să ne ferim de ţânţari.
— O să-i aduc ceva de băut.
Călugăriţa s-a ridicat şi a închis uşa în urma ei. Am masat picioarele şi braţele lui Thuận, alinându-l cu vocea mea.
Maica Hiền s-a întors, dar nu era singură. Era însoţită de un băiat. A arătat către bolul cu lichid maroniu pe care acesta-l ţinea în mână.
— Suc făcut din boabe de orez prăjite, mi-a spus. Am pus şi nişte sare. LỘC o să-l hrănească pe băiatul tău. În timp ce-mi bâiguiam mulţumirile, maica Hiển m-a tras deoparte în cel mai întunecat colţ al încăperii.
— Eşti Diệu Lan, nu-i aşa? m-a întrebat.
Am crezut că-mi sare inima din piept.
— Au fost pe aici nişte oameni care te căutau. Au spus că ai exploatat ţăranii săraci şi că trebuie să plăteşti pentru asta cu propriul sânge.
— Dar, maică... de unde ai ştiut că sunt eu?
Nu mai aveam control asupra cuvintelor care-mi ieşeau pe gură.
— Ha!
Ochii călugăriţei au scânteiat.
— Nu e greu. Accent din regiunea centrală. Păr lung. Dinţi albi. Pe fugă cu copiii ei.
Apoi a spus ceva care m-a înfricoşat şi mai tare:
— Điệu Lan, unde sunt ceilalţi copii ai tăi? Unde sunt?
A răspuns o voce, făcându-mă să tresar.
— Iată-mă. Sunt fiica ei.
M-am întors şi am văzut-o pe mama ta, Guava. Stătea în pragul uşii, cu Sáng în braţe, corpul ei subţire proiectat ca o siluetă pe fundalul soarelui de după-amiază.
— Ngọc, ce cauţi aici?
Am făcut un pas spre ea.
— Trebuia să-l găsesc pe fratele meu.
S-a îndreptat spre pat.