— Unde ai abandonat-o?
— Abandonat-o?
M-am înfiorat.
— E pe mâini bune, Ngọc, o educatoare fără copii...
— Ce i-ai spus lui Hạnh, cât o să lipseşti? Nu puteam să-i răspund la întrebare.
— Vezi, te descotoroseşti de noi. Ne dai la străini. Ngọc a lăsat capul în pământ, umerii îi tremurau. Când a ridicat privirea, ochii îi erau plini de furie.
— N-o să te iert niciodată, mamă. Nu o să te iert niciodată că ne-ai făcut asta. Niciodată.
Timp de mai multe zile şi nopţi, Ngọc nu mi-a mai vorbit. Rămăseserăm doar patru, însă lucrurile nu au devenit mai uşoare. Am terminat chibriturile şi nu mai puteam să aprindem focul. Foamea şi extenuarea erau tovarăşii noştri statornici. Într-o seară i-am lăsat pe copii să doarmă şi m-am aventurat până în apropierea unui sat. Luna plină ieşise ca să-mi lumineze calea. Luna a fost martoră a furtului meu. Am găsit rânduri de arahide şi m-am grăbit să le scot din rădăcini.
I-am trezit pe copii şi am fugit la primul cântat al cocoşului. Soarele era deja sus deasupra capetelor noastre când am fost de acord să ne oprim. Thuận şi Ngọc au părut surprinşi când am scos din buzunare arahidele în coajă.
— Đe unde le ai? m-a întrebat Ngọc.
Vocea ei era muzică pentru o nouă zi.
— Le-am furat astă-noapte.
Am zâmbit.
S-a întors cu spatele şi a spart coaja, dându-i alunele lui Thuận.
— Mămico, unde sunt fratele Đạt şi sora Hạnh? m-a întrebat Thuận.
— O să-i revedem în curând. Au rămas la prietenii mei.
— Vreau să stau cu ei! a strigat Thuận.
— Taci. O să-i revedem curând.
L-am tras în faţă, începeam să devin o mamă rea şi o mincinoasă pricepută, Guava. Am văzut înverşunarea din ochii mamei tale. Am înghiţit-o. Meritam toate învinuirile pentru ceea ce le făceam copiilor mei. Dar trebuia să-i salvez.
Ne-am oprit pentru a înnopta. Ngọc şi-a mâncat arahidele în tăcere, stând separat de noi. Nu mai puteam s-o rog să mă ierte. Ştiam că n-o să se răzgândească.
Într-un alt sat am furat nişte manioc, dar, din moment ce nu puteam să facem focul, a trebuit să-l mâncăm crud şi ni s-a făcut rău.
Đe atunci, am încercat să supravieţuim cu apă şi mici fructe de pădure pe care le găseam uneori pe drum. Mâncam fire de orez şi iarbă. Mi-am spus că împreună o să reuşim să ajungem la Hà Nội. Eram la fel de hotărâtă ca-ntotdeauna, ştii bine.
Totul s-a schimbat când Thuận s-a îmbolnăvit.
Đe data asta nu a fost diaree, ci o altă boală. Pielea îi era acoperită din cap până-n picioare de pete roşii.
— Ameţesc, mămico, a spus el. Soră Ngọc, ajută-mă. Au, ce mă dor picioarele!
Am încercat să-i scad febra cu apă. Nu a fost de folos.
Ţin minte că stăteam acolo, la naiba-n praznic, ţinându-l pe Thuân în braţe. Tremura, trupul i se mistuia.
Când am rugat-o pe mama ta să aibă grijă de Sáng şi să aştepte până mă întorc, nu a protestat. În loc de asta, a venit la mine, l-a luat pe Thuận din braţele mele, l-a cuprins şi i-a spus că-l iubeşte. M-a lăsat să plec.
Thuận părea uşor ca o pană în timp ce-l căram, alergând către cel mai apropiat sat. Oare aveam să reuşesc să găsesc un vindecător? Oare vindecătorul avea să-l ajute în schimbul celor doi cenţi pe care-i mai aveam?
În sat nu existau nici copaci, nici tufe. Nu aveam unde să mă ascund. Am intrat în sat pe un drum de pământ, am nimerit într-o scenă haotică, dând pe dinafară de ovaţii zgomotoase, răpăit de tobe şi strigăte ameninţătoare. Oamenii se grăbeau. Reforma Agrară era în toi.
Mi-am ascuns faţa sub pălăria nón lá distrusă, zbughind-o către centrul satului. Inima îmi bătea cu putere când am fost nevoită să dau piept cu mulţimea care se apropia. Zărind beţele mari din mâinile lor, m-am lăsat pe vine pe marginea drumului. Sprijinindu-l pe Thuận de mine, mi-am desfăcut palmele.
— Domnule, doamnă, aveţi milă de noi. Ne e foame. Aruncând o privire de sub borul pălăriei, am văzut o femeie cu fruntea mare şi proeminentă şi dinţi ca de iepure. Măcelăreasa! Nu-mi venea să cred că încă mai căuta. Mult mai târziu, am aflat că satul nostru fusese ales drept model pentru implementarea Reformei Agrare. Oficiali importanţi urmau să călătorească tocmai de la Hà Nội până în satul nostru, ca să supravegheze tribunalul. Autorităţile locale ar fi dat de necaz dacă nu ar fi reuşit să ne găsească pe Minh şi pe mine. Aşa că au trimis mai multe grupuri să ne vâneze.
Cu un grup de bărbaţi şi femei furioase, măcelăreasa mărşăluia cercetând feţele trecătorilor. Nu se aştepta ca eu – o moşiereasă bogată care a stat la răcoare, în umbră şi a mâncat din boluri aurite – să ajung o cerşetoare demnă de milă, stând pe vine cu un băiat foarte bolnav, în locul celor şase copii sănătoşi.
Imediat după ce mulţimea a trecut, m-am ridicat în picioare. Am intrat pe o alee ca să evit îmbulzeala şi am dat peste o femeie în vârstă, aplecată de spate. Era atât de cocoşată, încât partea superioară a corpului ei era paralelă cu drumul. Se deplasa încet cu ajutorul unui baston de bambus.
— Bunico, am strigat-o. Te rog, fiul meu e bolnav. Ştii cumva un vindecător?
Doamna şi-a întors faţa într-o parte şi s-a uitat la mine.
— Ce-a păţit băiatul tău? m-a întrebat.
— Nu ştiu, bunico. Febră mare şi o urticarie urâtă. L-am lăsat pe Thuận din braţe. Mâna zbârcită a femeii a adăstat o vreme pe fruntea lui.
— E foarte bolnav.
A făcut o grimasă.