— Sunt aici, Thuận. N-o să te abandonez.
Sáng a strigat după mine. L-am luat şi l-am strâns la piept. Ce avea de gând călugăriţa? Să ne denunţe ca să fim arestaţi?
— E foarte bine, LỘC, îţi mulţumesc, i-a spus Hiển băiatului. Đu-te şi aşază-te sub copacul Bodhi. Dacă se întorc oamenii aceia furioşi, fugi repede încoace şi-mi spui, da?
LỘC s-a înclinat şi a ieşit din cameră.
Sáng mi s-a agăţat ca o lipitoare de sân. Ascuţimea dinţilor lui proaspăt ieşiţi m-a făcut să tresar.
După ce a închis uşa, călugăriţa s-a întors către mine.
— Ascultă. Îmi pare rău, dar trebuie să pleci.
— Maică, e o minciună ce au spus oamenii aceia. Mi s-a făcut o nedreptate, te rog să mă crezi. Eu şi fratele meu am muncit din greu. Le-am dat slujbe ţăranilor, slujbe bine plătite. Nu înţeleg de ce suntem pedepsiţi. Călugăriţa a oftat.
— Şi în satul ăsta s-au întâmplat lucruri teribile, dar n-am cum să vă ajut. Le-aţi aduce prejudicii copiilor de aici.
— Da, doamnă, ştiu...
Ngọc a luat bolul şi i-a dat lui Thuận să bea lichidul.
— Soră, a spus Thuận. Ai ceva de mâncare? Mi-e foame.
— Îmi pare rău, frate, a spus Ngọc.
Călugăriţa mă privea insistent.
— Maică, am implorat-o. În urmă cu douăzeci şi una de zile, familia mea a fost lovită de Reforma Agrară. Fratele meu a fost omorât, fiul meu cel mare, capturat. Fuga era singura noastră scăpare. Nu avem nici bani, nici mâncare.
Călugăriţa a închis ochii. A oftat iar.
— S-ar putea să mai am nişte supă rămasă.
S-a dovedit că maica Hiền avea mai multă supă. Ne-a adus orez şi sos de peşte. În timp ce Ngọc, Thuận şi Sáng devorau mâncarea, am stat să pândesc împreună cu ea, prin crăpătura uşii, drumul ce ducea către pagodă.
— Maică, pot să te întreb ceva înainte să plec? i-am şoptit.
— Spune.
— Tot ce mi s-a întâmplat... e destinul? Nu credeam în el, dar odată un ghicitor mi-a prezis că o să ajung o cerşetoare care rătăceşte într-un oraş îndepărtat. Maica Hiển mi-a luat mâinile într-ale ei, studiindu-mi palmele. A dat din cap.
— Trebuie să ajungi într-un oraş mare ca să-ţi schimbi destinul. Dar steaua care-ţi prezice norocul s-a mişcat un pic, astfel că o să găseşti o cale să-ţi câştigi existenţa. N-o să mai fii nevoită să cerşeşti... dar nu ştiu cum poţi să ajungi departe cu ei trei. S-a uitat la copii.
— Toate oraşele mari sunt departe de aici. În plus, te aşteaptă încă multe greutăţi, Điệu Lan. Trebuie să ai grijă.
— Maică... Febra lui Thuận, crezi că o să-i treacă?
— Cu multă odihnă şi hrană adecvată, în câteva zile o să se pună pe picioare.
Am închis ochii şi am inspirat adânc. M-am străduit să rostesc cuvintele.
— Copiii din curte... dumneata ai grijă de ei, maică?
— Da, sunt orfani sau au fost abandonaţi de părinţii lor. Mulţumită lor, pagoda noastră a scăpat de incendiere.
— Maică, crezi că Thuận ar putea...
— O, nu, am deja prea multe guri de hrănit. Ar trebui să porneşti la drum înainte ca...
Călugăriţa a lăsat capul în pământ. Când a ridicat privirea, avea o întrebare pentru mine.
— Bănuiesc că Thuận n-are încă zece ani, nu?
— Are opt ani, doamnă.
— Bine, atunci poate să rămână. Până la urmă, noi, budiştii, suntem aici să-i ajutăm pe cei neajutoraţi.
— Pot să rămân şi eu, maică?
Ngọc s-a ridicat în picioare.
— Pot să fac tot ce-mi ceri. Pot să te ajut să ai grijă de cei mici.
— O, nu, tu nu poţi.
Maica Hiền a ridicat braţele în aer.
— Nu sunt permise ajutoarele. Nici copiii mai mari de zece ani. Ar închide locul ăsta...
