M-am dus la Thuận. Avea ochii largi deschişi. Pe obrajii lui supţi se prelingeau lacrimi.
— Mămico, asta ai făcut cu fraţii Dat şi Hạnh? l-ai lăsat în urmă?
A înţeles, în sfârşit.
M-am lipit de spatele lui.
— Fiule, afară e o lume violentă. Aici o să fii în siguranţă. Trebuie să plec şi să găsesc un cămin pentru noi. O să mă întorc cât pot de repede şi o să te iau şi pe tine cu mine, promit.
— Fii băiat bun, Thuận, şi las-o pe mămica să plece. Aici o să ai mâncare şi mulţi prieteni cu care să te joci, a spus maica Hiền.
— O să te întorci după mine, soră?
Thuận se agăţa de mâinile lui Ngọc.
— Da, jur.
S-a aplecat să-l îmbrăţişeze.
Cu Sáng în braţe, m-am înclinat în faţa maicii Hiền.
— Îţi datorez viaţa.
— Ai grijă de tine. Întoarce-te după ce trece pericolul.
— O să mă întorc, maică, o să mă întorc.
Ne aflam iar pe drum, Sáng dormea în braţele mele, iar Ngọc îşi târa picioarele în urma mea.
— Du-te înainte. N-ai nevoie de mine, a spus Ngọc când m-am oprit să o aştept.
— Te rog, fata mea. Împreună o să reuşim să ajungem la Hà Nội.
— De ce-aş avea încredere în tine? Ai spus că n-o să ne scapi din ochi, dar ai făcut tocmai opusul.
— Îmi pare rău, am şoptit. N-am de ales.
— Ba ai.
A bătut din picioare.
— Fiecare mamă are de ales. Fiecare mamă trebuie să aibă grijă de copiii ei.
Lacrimile mi-au înceţoşat privirea.
— Da, am dat greş. Dar o să mă revanşez faţă de voi toţi. În Hà Nội n-o să mai ies în evidenţă. Acolo o să putem începe o viaţă nouă.
— Atunci, du-te.
Ngọc m-a ocolit, făcând câţiva paşi şovăitori în faţă.
— Aşteaptă. Spune-mi ce să fac.
— Eşti deşteaptă. Tu ştii întotdeauna ce să faci, mamă.
După ce-a rostit aceste cuvinte, a plecat.
Am urmat-o de pe o alee pe alta. Am căutat printre gândurile mele încâlcite cuvinte cu care să formulez o scuză pe care să i-o adresez fiicei mele, dar n-am găsit nimic. Adevărul mi se adâncise în oase, părăsindu-mi copiii unul câte unul devenisem într-adevăr cea mai rea mamă. Nu ştiam ce o să se întâmple cu noi, ştiam însă un lucru: se putea ca ei să nu mă ierte niciodată.
După o vreme, Ngọc a cotit şi a dispărut în spatele unui gard viu des, cu multe frunze. Trăgând cu ochiul, am văzut că stă îngenuncheată pe pământul din curte. Acolo erau cinci sau şase copii care se jucau, aruncând pietricele şi prinzându-le în timp ce ţineau două beţigaşe în aceeaşi mână. Ţii minte, Guava, cât de bună era mama ta la jocul ăsta? Era expertă încă de foarte mică. Acum îi încânta pe copii cu abilităţile ei.
În spatele lui Ngọc se înălţa o casă, înconjurată de un gard subţire din stinghii de bambus şi cu acoperişul din paie de orez foarte uscate. Era o casă ţărănească tipică, a cuiva care nu era bogat, dar nici prea sărac. În pragul uşii deschise a apărut o femeie, cu un bebeluş agăţat de talie.
M-am lăsat în jos, să nu mă vadă.
— Mămico, au strigat copiii. Avem o prietenă nouă. E tare bună la asta.
Am auzit salutul politicos al lui Ngọc şi acel clic-clac scos de pietricele aruncate şi prinse în aer. Copiii ovaţionau şi băteau din palme.
— De unde vii? a întrebat femeia.
— Părinţii mei au murit anul trecut, mătuşico. De atunci rătăcesc în căutarea unei slujbe.
— Biata de tine. Asta înseamnă că n-ai casă? s-a auzit vocea unei fetiţe.
— Deocamdată nu.
— Mămico, poate să stea cu noi? Te rog, mămico, a spus băieţelul.
