— De ce nu te muţi înapoi acasă, soră? Hương are nevoie de tine. Am văzut tristeţea din ochii ei.
— N-am ce să-i ofer. N-aş face decât s-o împovărez cu nefericirea mea. Încă nu sunt pregătită.
— Când o să fii pregătită? Uită-te la mine, soră... Nu mă mai descurc fără tine aici. În camera mea sunt două paturi. Întoarce-te acasă şi fii picioarele mele. Te rog, faci asta pentru mine?
În ciuda eforturilor unchiului Đạt, a mai trecut o săptămână şi ceva până ca mama să se întoarcă acasă. Bunica se comporta ca şi cum nu s-ar fi certat; i-a pregătit o masă îmbelşugată de bun-venit. Dar mama abia dacă s-a atins de mâncare; n-a scos o vorbă. S-a retras în camera ei înainte de încheierea cinei.
A doua zi dimineaţa m-am trezit devreme, entuziasmată că o să iau micul-dejun cu mama, dar ea plecase deja la fabrică. Când a venit acasă, a luat cina în tăcere. Şi tot în tăcere l-a ajutat pe unchiul Dạt să spele vasele. Uitându-mă la ei, am simţit un ghem de invidie umplându-mi gâtlejul. Poate că trebuia să mă rănesc ca ea să mă atingă?
— Ce se întâmplă cu ea? l-am întrebat pe unchiul Dạt în ziua următoare, după ce mama şi bunica au plecat la muncă.
El stătea la masă şi răsfoia un teanc de cărţi alese de bunica de pe raft.
— Habar n-am.
Dădea paginile unei cărţi.
— Încă nu vrea să vorbească. Dă-i un răgaz.
— Toată lumea îmi spune să-i dau un răgaz. De cât timp mai are nevoie?
— Nu ştiu.
A lăsat cartea din mână şi a luat alta.
— Mulţi dintre prietenii mei nu pot nici ei să vorbească. Fiecare încearcă să facă faţă în felul său. Am clătinat din cap. Ce aş mai fi putut să fac pentru a merita încrederea mamei?
Unchiul a dat cărţile la o parte.
— Toate astea-s plictisitoare, n-ai vreuna interesantă?
— Cred că mama a omorât pe cineva. Un bebeluş. De asta nu vrea ca noi să ştim.
Cuvintele mi-au scăpat pe gură. Unchiul Dạt s-a holbat la mine.
— Am auzit-o spunând asta. În somn.
— Să nu cumva să aduci vorba despre asta! Indiferent ce s-a întâmplat, ştiu că mama ta n-a omorât intenţionat un nevinovat.
Mi-am luat ghiozdanul şi m-am îndreptat spre uşă. Nu mi-am luat rămas-bun de la unchiul. Mă aşteptam să mă ajute, dar în loc de asta m-a mustrat. Au trecut mai multe zile. Am încercat să trag cu urechea la tot ce-i spunea mama unchiului Đạt, dar n-am auzit nimic nou. A rămas rece şi distantă. Un străin printre noi.
Şi bunica de ce nu se străduia mai mult? Ori de câte ori era acasă, îşi îngropa nasul în gătit, făcut curăţenie şi spălat. De parcă toate corvezile astea ar fi putut s-o vindece pe mama.
Visam să plec, să părăsesc atmosfera încărcată a casei noastre, secretele şi istoria noastră întunecată. Ştiam unde îşi ţine bunica ascunşi banii şi aş fi putut să iau din ei să cumpăr un bilet de autobuz sau de tren şi mâncare pentru drum. Aveam să merg de una singură din Nord în Sud, iar pe drum să-l caut pe tata. Puteam să-l găsesc, iar dacă nu, đi một ngày đàng học một sàng khôn – fiecare zi de călătorie îţi aduce un coş plin de înţelepciune. Obosită după atâta drum, aveam să stau în Sài Gòn la mătuşica Hạnh. Poate că, aflată sub călăuzirea stelei norocoase a mătuşii mele, m-aş fi eliberat de sub semnele rele care păreau să se ţină scai de familia noastră, însă gândul de a pleca a dispărut imediat ce am văzut cât de adânci sunt ridurile de pe chipul bunicii.
Era ca şi cum întoarcerea fiecărui copil al ei nu i-ar fi dăruit altceva decât acele riduri. Ea fusese cea care mă apărase de bombe şi poate că acum era rândul meu s-o ajut să supravieţuiască impactului lor, la ani de zile după momentul când fuseseră aruncate asupra vieţilor noastre.
Aşa că n-am plecat. Şi am încercat să găsesc modalităţi de a o cunoaşte din nou pe mama. Ea însă continua să ţină închise toate uşile către lumea ei şi refuza să-mi audă bătăile.
În săptămâna de după întoarcerea mamei, mă îndreptam spre camera ei s-o anunţ că e gata cina, împingând uşa, am văzut-o aşezată pe pat, cu capul aplecat asupra unui carneţel, stiloul din mâna ei umplând pagina de rânduri.
Când a ridicat privirea, a rămas cu gura deschisă. A ascuns carneţelul la spate.
— Ar fi trebuit să baţi la uşă.
— Hai să mănânci.
I-am întors spatele.
De atunci, ori de câte ori se întâmpla ca mama să fie plecată de acasă, în stomacul meu se aprindea un foc. Mă trezeam trecând adesea pe lângă dormitorul ei, dar unchiul Đạt se afla întotdeauna acolo. Am încercat să par utilă. Când îi mai aduceam un pahar cu apă, nişte băutură, un bol de arahide sau o altă carte, mă uitam în jur. Geanta mamei era pe podea. Un dulăpior de bambus stătea, cu buzele – cele două uşi – închise bine.
Îmi doream ca unchiul Đạt să iasă din casă. Înainte să fie recrutat, fusese student la inginerie. Neavând niciun fel de experienţă de muncă, fără diplomă şi fără picioare, nimeni nu voia să-l angajeze. Bunica vorbise cu nenumărate persoane despre el, însă în zadar.
— Mă duc să fac curat la tine în cameră, e prea mult praf, i-am spus două zile mai târziu unchiului Dạt pe când stătea la masa din sufragerie ascultându-şi radioul portabil.
Ajunsă în cameră, am apucat geanta mamei. Nu-şi despachetase hainele, de parcă ar fi trebuit să fie gata de plecare în orice clipă. Nici urmă de carneţel. Am deschis dulăpiorul, căutând frenetic printre lucrurile unchiului Dạt, M-am uitat sub cele doua paturi. Nimic.
Ce prostie din partea mea să-mi fac speranţe. Carneţelul era mic, mama ar fi putut să-l ia cu ea. Zilele treceau, aducându-mi doar frustrări. Într-o după-amiază m-am întors acasă şi am văzut mesajul lăsat de unchiul Đạt pe masă. Prietenii lui trecuseră pe acolo şi-i însoţise la înmormântarea unui fost profesor. Am alergat la uşa de la intrare. Era încuiată, dar zăvorul din interior nu era pus. Mama şi bunica puteau să intre oricând folosind cheia. Am împins un scaun în dreptul uşii şi am aşezat peste el încă un scaun. Dacă venea cineva, zgomotul avea să mă avertizeze.
Am scotocit prin geanta mamei. De data asta am găsit un caiet uzat. Mi-am ţinut respiraţia, în timp ce degetele îi deschideau paginile. Scrisul mamei, rânduri-rânduri, nu atât de ordonat pe cât îmi aminteam, ci nesigur, cuvintele păreau fire de orez turtite de o furtună.
Nume de copaci şi de ierburi şi notiţe detaliate despre calităţile lor medicinale. Pagini întregi. Reţete pentru tratarea diferitelor afecţiuni. Multe plante aveau nume ciudate, iar mama le schiţase trunchiul, crengile şi frunzele.
Am ajuns la ultima pagină, care conţinea alte notiţe despre medicamente pe bază de plante. Unele cuvinte fuseseră mânjite de picături de apă. Le scrisese cu mult timp în urmă, poate că în junglă. Dar de la cine învăţase toate aceste tratamente pe bază de plante? Nu ţineam minte să se fi ocupat de medicina noastră tradiţională.
Am închis caietul. Eram sigură că în urmă cu câteva seri nota altceva, ceva ce voia să ascundă de mine, într-un alt carnet, mai mic decât acesta.
Mă săturasem să nu ştiu. Poate că mama îl întâlnise pe tata pe front şi între ei se întâmplase ceva îngrozitor.
