Ceva ca o vomă mi s-a ridicat în gâtlej.
Mama a lăsat capul în pământ. Ţinea gura strâns închisă, ca o scoică.
— Vezi? Ai zis că o să-mi spui totul, dar nu poţi. Nu poţi, pentru că l-ai trădat pe tăticul...
— Te rog...
A ridicat mâinile.
— Adevărul n-ar face decât să te rănească şi mai tare.
— Să mă rănească? Nimic nu e mai rău decât să ştiu că ai făcut un copil cu alt bărbat.
Chipul mamei s-a contorsionat. A deschis gura, dar, în locul cuvintelor, dintre buzele ei s-a revărsat un râs nebunesc.
— Ar fi mai rău dacă tatăl copilului ar fi duşmanul? Am privit-o fix. Nu putea fi în toate minţile.
— Ai dreptate.
A dat din cap.
— L-am trădat pe tatăl tău, din moment ce n-am fost destul de puternică să mă împotrivesc lor.
— Ce vrei să spui? Cine erau ei?
Apucându-mă de gulerul cămăşii, m-a tras spre ea.
— Duşmanul... un grup de bărbaţi... m-au capturat... mi-au făcut lucruri oribile. Unul dintre ei... a zămislit copilul.
Am scuturat din cap. Nu puteam să accept ceea ce tocmai îmi spusese.
Mama mi-a dat drumul. Şi-a acoperit faţa cu mâinile.
— Dacă chiar vrei să ştii, bărbaţii erau vietnamezi. Vorbeau în dialectul sudic.
Am închis ochii. Voiam ca totul să se întunece, să se micşoreze şi să dispară. Să dispară odată cu mine. Până în ziua de azi, încă îmi doresc să mă pot întoarce în momentul în care mama m-a găsit cu jurnalul ei. Ar fi trebuit să fiu în stare să desluşesc din ceea ce citisem motivele pentru care avortase. Pe de altă parte, eram doar o fată de cincisprezece ani care nu avusese încă parte de primul ei sărut, care habar n-avea, de fapt, cum se fac copiii.
— Hương, îmi pare rău că a trebuit să afli în felul ăsta, mi-a şoptit mama.
— Mie îmi pare rău, mămico. Sunt groaznică... pentru că m-am îndoit de tine...
Am strâns-o de mână.
— Mămico, ai scris în jurnal că mă iubeşti. Şi eu te iubesc. Şi am nevoie de tine.
— O, draga mea. Tu eşti totul pentru mine.
Ne-am îmbrăţişat, udând cu lacrimile noastre obrajii celeilalte.
— Mămico, trebuie să înţeleg. Vreau să te faci bine, ca să putem fi iarăşi o familie. Câtă vreme ai fost prizonieră? Şi cum ai evadat?
— Monştrii ăia... m-au ţinut câteva zile. Credeam că o să mă omoare, dar unuia dintre soldaţii lor i s-a făcut milă de mine şi m-a ajutat să scap.
— Unul dintre soldaţii lor?
— Da... un soldat din Vietnamul de Sud. În timpul nopţii, m-a dezlegat şi m-a condus în junglă. A spus că îmi văzuse jurnalul, cu fotografia ta ascunsă printre pagini. Avea o fiică de aceeaşi vârstă.
— Ce s-a întâmplat după ce te-a eliberat?
— Am rătăcit printre copaci. Voiam să mă sinucid, dar vocea ta şi a bunicii m-au împiedicat s-o fac. Nu mai ţin minte unde eram când am leşinat, dar când mi-am venit în simţiri eram într-o peşteră, înconjurată de localnici, care-şi abandonaseră satul din cauza bombardamentelor. Printre ei era o vindecătoare tradiţională. Mi-a oblojit rănile cu plante medicinale. În luna pe care am petrecut-o acolo m-a învăţat multe lucruri despre ierburile din junglă. După ce rănile fizice mi s-au vindecat, am părăsit peştera pentru a mă alătura unei alte unităţi medicale.
— Sarcina... când ai aflat de ea?
— După ce petrecusem deja câteva săptămâni la noua clinică... La început, când mi-a întârziat ciclul, nu m-am gândit la asta. Când am observat schimbările prin care trecea trupul meu...
Am rotit paharul în mână.
— Când m-am convins că sunt însărcinată, a trebuit să găsesc drumul înapoi la vindecătoare. Nu puteam să aduc copilul aici. Nu puteam să cresc copilul duşmanului nostru. Nu voiam ca tu, tatăl tău sau bunica să aflaţi.
Am lăsat capul în pământ, vedeam în faţa ochilor doar chipul vânăt al copilului, iar plaâsetele lui slabe îmi zvâcneau în piept. Cum ar fi fost să-l ţin în braţe? Mama a înghiţit cu dificultate.
— Decizia de a pune capăt sarcinii... a fost cea mai grea pe care am luat-o vreodată. Când am ieşit împleticindu-mă din peşteră, am vrut să-mi continui misiunea, să-l găsesc pe tatăl táu, Hương... dar mă părăsiseră toate puterile. Mi-am dat seama că fusesem o proastă crezând că pot să ţin piept războiului şi să-l găsesc. În timpul lungii călătorii de întoarcere spre Hà Nội nu mi-a fost frică de bombe, dar mă temeam că o să descopere că trupul îmi fusese întinat şi că omorâsem un suflet nevinovat... I-am cuprins umerii mamei, incapabilă să găsesc măcar un cuvânt de consolare.
— Uneori am impresia că tatăl tău nu se întoarce pentru că ştie, a oftat ea.
Când am ajuns acasă, am găsit sufrageria plină de lume. Bunica jelea. La întoarcere găsise uşa de la intrare larg deschisă şi scaunele răsturnate pe podea. Când ne-a observat pe mămica şi pe mine, a râs şi a plâns. M-a strâns atât de tare în braţe, încât a trebuit să fac eforturi să respir.
În seara următoare le-am obligat pe bunica şi pe mama să iasă împreună. S-au întors cu feţele înroşite şi ochii umflaţi. Bunica ţinea o lampă mare cu ulei, pe care o cumpărase recent. A umplut lampa, a aprins-o şi a aşezat-o pe un scaun, lângă patul mamei. În acea noapte şi în anii următori, mama avea să doarmă cu o lampă arzând luminos în dreptul ei.