Jap. S-a auzit un plesnet. Mama i-a tras unchiului Sáng o palmă pe obraz.
— Ce fel de frate eşti tu? a ţipat ea. Să nu-ţi vinzi familia atât de ieftin pentru o ideologie politică! Unchiul şi-a dus mâna la obraz. Chipul i s-a schimonosit într-o expresie de dezgust.
— Femeie nebună! a strigat el. Pleacă de aici, altfel o să pun să fii arestată.
— Arestează-mă atunci. Arestează-mă!
Mama se bătea cu pumnul în piept.
— Mẹ ơi!
Am luat-o de mână.
— Hai să mergem.
Mama m-a privit cu ochii plini de lacrimi.
— O clipă, Hương.
Şi-a îndreptat spatele şi l-a înfruntat pe unchiul.
— Sáng, ştiu că ai urcat în ierarhie, dar să nu crezi că ai ajuns prea sus. Eşti în continuare fratele meu mic. În lipsa fratelui Minh, eu sunt cea mai mare din familie. Am responsabilitatea să te învăţ.
— N-am nevoie de învăţătura nimănui. Ieşi afară din casa mea.
Mama a tuşit şi a scuipat pe podea.
— De acum încolo, nu mai faci parte din familia mea. Copiii tăi sper să se poarte mai bine şi să-şi aducă aminte de originile lor.
Am părăsit apartamentul.
Mă simţeam mândră că mama îi luase partea bunicii, dar într-un fel mi-am dat seama că în acelaşi timp îmi pare rău după unchiul cel mai apropiat ca vârstă din copilărie – cineva care râsese cu mine, despicând bambusul, creând lampioane colorate care prindeau viaţă sub lumina lunii, în timpul Sărbătorii din Mijlocul Toamnei.
Am urcat în fugă scările ce duceau către clasa mea, cu stomacul gol, din moment ce nu avusesem timp pentru micul-dejun. În jurul meu, totul era tăcut. La etajul trei am cotit pe un coridor lung.
În sălile de clasă pe lângă care treceam, profesorii îşi începuseră deja ora. Câţiva băieţi s-au uitat la mine pe furiş prin ferestrele deschise. Am încercat să mă fac mai mică, ruşinată de zgomotul pe care-l făceau sandalele mele.
Am fost întâmpinată de izbucnirea zgomotoasă din clasa mea. Nici urmă de profesor. Bine. M-am grăbit către locul meu.
— Ce s-a întâmplat? De ce-ai întârziat?
Trân a venit în fugă spre mine.
— Am dormit prea mult.
I-am zâmbit. Era una dintre fetele cele mai prietenoase cu mine. M-am întrebat dacă o să vină cândva în vizită la noi.
— Ai grijă, au sunat nişte voci din spatele meu, urmate de râsete zgomotoase.
Nu era nevoie să întorc capul ca să-mi dau seama că băieţii iarăşi jucau unul dintre jocurile lor stupide. Trân mi-a scos ceva din păr. Un avion de hârtie cu numele meu mâzgălit pe aripile lui.
— De la Nam. Te place mult.
— Ei bine, mie nu-mi place de el.
Am deschis ghiozdanul şi mi-am scos caietul.
— Vine profesorul Dinh, a strigat cineva.
Colegii mei de clasă se împingeau, bulucindu-se să ajungă la băncile lor. Profesorul nostru de istorie a intrat în clasă, dar nu era singur. Era însoţit de un băiat înalt; spre deosebire de cei din clasa mea, pielea acestuia era închisă la culoare, ca a ţăranilor.
Ne-am ridicat la unison ca să-l întâmpinăm pe profesor, care a zâmbit şi ne-a făcut semn cu capul să luăm loc.
— El este Tâm, noul vostru coleg de clasă. Profesorul a făcut un semn spre băiat.
— Ajutaţi-l să-şi găsească un loc şi nu-i faceţi probleme, e clar?
— Da, tovarăşe profesor, am răspuns noi în cor.
— Vino să mă cauţi dacă ai vreo problemă, i-a spus el lui Tâm. Şi, ca să te ajute să te familiarizezi cu lucrurile, Thiết, şeful clasei, o să-ţi facă un tur al şcolii după terminarea orelor.
— Thiết e bolnav, tovarăşe profesor, a spus cineva. Dinh a aruncat o privire prin clasă.
— Atunci altcineva o să-ţi facă turul.
Privirea i s-a oprit asupra mea.
— Bine, Hương?
