Tâm a pus cartea înapoi în ghiozdan.
— Şi mie mi-ar plăcea să văd Parisul într-o bună zi... Şi speram ca biblioteca noastră să aibă o colecţie grozavă. Mi-am lăsat majoritatea cărţilor în sat, pentru sora mea.
— Drăguţ din partea ta... Am câteva cărţi şi aş putea să-ţi împrumut din ele.
— Serios?
Ochii lui Tâm s-au aprins.
— Ar fi minunat. Mulţumesc.
Şi-a ridicat gulerul de la geacă.
— Locuieşti departe?
— Pe strada Khâm Thiên. Unde e satul tău?
— În provincia Hà Tĩnh. Ăăă... cartierul tău, Khâm Thiên, a fost puternic bombardat, nu-i aşa? Îmi pare rău.
Am încuviinţat din cap şi m-am uitat la crengile unui copac phượng. Erau golaşe, tremurau în vânt, ca bunica şi ca mine, când ne-am dus până la Hòa Bình. I-am arătat capacele maronii risipite prin curte.
— Adăposturi antiaeriene. Cel mai mare se află în faţa cantinei. Ar fi bine să ştii unde să fugi, în caz că se întorc bombele.
— Sper să nu se întâmple niciodată. De fapt, sper să nu mai fie niciun război pe tot cuprinsul pământului. M-am întors către Tâm. Nu auzisem niciodată un băiat care să vorbească în felul ăsta.
— Ai vreo rudă care a luptat în război?
— Tatăl meu... s-a întors într-o stare deplorabilă. Dar suntem norocoşi. Mulţi bărbaţi din satul meu nu s-au mai întors deloc. Dar rudele tale?
— Unchiul meu Thuận a murit. Unchiul Đạt şi-a pierdut ambele picioare. Încă îl aşteptăm pe tata. Am simţit fierbinţeală în spatele globilor oculari şi mi-am muşcat cu putere buzele ca să nu plâng în faţa unui băiat pe care abia l-am cunoscut.
— Îmi pare rău... Cât timp a trecut de când a plecat tatăl tău? Ai primit vreo veste de la el?
— Şapte ani, nouă luni şi douăzeci şi cinci de zile. Am scos pasărea Sơn ca din buzunar.
— Tata a sculptat asta pentru mine în junglă.
Nu mai puteam să-mi reţin lacrimile.
— Şşt!
Tâm şi-a dus un deget la buze. Şi-a apropiat pasărea de ureche.
— Aha!
A dat din cap.
— Aha, mulţumesc păsârico.
Şi-a arcuit sprâncenele.
— O, vrei să vorbeşti cu ea acum, păsărico? Bine, uite-o.
A ridicat pasărea în dreptul urechii mele.
— O auzi?
Am scuturat din cap, am zâmbit şi mi-am şters lacrimile.
— A spus că eşti o fată specială, o prinţesă şi că n-ar trebui să ieşi cu mine.
— O! De ce nu?
— Pentru că sunt un nhà quê.
Tâm şi-a spus ţărănoi. Şi-a lăsat ghiozdanul să cadă şi s-a îndepărtat de mine. S-a aplecat mult în faţă, prefăcându-se că sapă câmpul. Şi-a proptit pumnul în şale, ştergându-şi picăturile invizibile de sudoare de pe faţă şi şi-a reluat săpatul. Arăta atât de amuzant, încât m-a făcut să râd.
Pedalând spre casă, nu puteam să mi-l scot din minte pe Tâm. Ochii zâmbitori şi vocea lui caldă mă zăpăceau. Mi-am propus să nu mă mai gândesc la el. Bărbaţii puteau fi răi, ca aceia care-i făcuseră rău mamei. Habar n-aveam ce fel de om e Tâm. Nu trebuia să am încredere în el atât de uşor.
Când am ajuns acasă, l-am găsit pe unchiul Dạt pe podea, fluierând. Meşterea o troacă nouă pentru porci.
Mama trebăluia în bucătărie, iar de sub mâinile ei se răsuceau fuioare mirosind delicios.
Mi-a aruncat o privire peste umăr.
— Hrăneşte animalele, mă scot din minţi.
— Sigur. Am râs.