— Da, tovarăşe profesor, am bâiguit, cu toate că singurul lucru la care puteam să mă gândesc era dorinţa de a sări peste această zi şi de a fi acasă, ca să port o lungă conversaţie cu unchiul Đạt.
Trebuia să-mi cer iertare. Fuseseră momente în care îl considerasem o povară, cu toate că, atunci când se întorsese acasă, îi promisesem să-l ajut.
Când s-a auzit răpăitul de tobe, colegii mei s-au revărsat din clasă ca nişte albine din stup.
— Ai nevoie de ajutor ca să-l ghidezi pe drăgălaşul nou-venit? a venit la mine Trân, chicotind.
— Mersi, dar o să-i fac un tur scurt.
Mi-am îndesat caietul în ghiozdan. Cum putea Trân să aibă impresia că băiatul cel nou e chipeş? Eu şi uitasem cum îl cheamă.
Trân a aruncat o privire spre fundul clasei. I-am urmărit privirea. Băiatul cel nou stătea în bancă, cu capul îngropat într-o carte. M-am întrebat ce citeşte.
— Bună, Hương, m-a strigat cineva.
Nam. Mi-a zâmbit nervos.
— Pot să te invit la...
Am aruncat avionul de hârtie în ghiozdanul lui întredeschis.
— Sunt de serviciu azi, fac pe ghidul.
— Aha!
S-a scărpinat în cap.
— Ce-ar fi să mă inviţi pe mine în locul ei? l-a tras Trân pe Nam de mânecă.
Când erau pe punctul de a ieşi din clasă, Trân a întors capul.
— Distracţie plăcută, a spus ea pe muteşte.
Mi-am luat lucrurile din bancă. Mi-am adus aminte de numele băiatului. Tâm. Numele lui însemna „Conştiinţă împăcată”.
Tâm citea în continuare când m-am dus la el.
— Eşti gata să mergem?
A ridicat privirea. Avea ochii căprui-închis, încadraţi de gene lungi.
— Unde să mergem?
Accentul puternic din regiunea centrală m-a surprins. Bunica vorbea aşa, însă doar acasă. De ce părăsise Tâm regiunea centrală ca să vină încoace?
— Turul şcolii, ai uitat? am bâiguit eu.
Mi-ar fi plăcut s-o rog pe Trân să-mi preia sarcina, dar niciun elev n-ar fi îndrăznit să nu dea ascultare profesorilor. Dacă voiam să trecem clasa, nota noastră la purtare trebuia să fie una adecvată.
— A!
Tâm s-a ridicat în picioare.
— Mulţumesc că faci asta.
Am părăsit clasa. Coridorul era pustiu. Pe cer se adunaseră nori cenuşii, stropind curtea cu o ploaie măruntă. Ne-am oprit pe balcon, uitându-ne la umezeala de sub noi.
— Suntem în jur de cinci sute de elevi aici. Mi-am tras fermoarul de la geacă.
— Şcoala începe la şapte şi jumătate în fiecare dimineaţă, cu excepţia zilei de luni, când venim cu o oră mai devreme să cântăm imnul şi să salutăm drapelul naţional. În spatele copacului ăluia e cantina, iar terenul de fotbal e în spatele clădirii de colo.
— Există şi o bibliotecă?
— Da, dar n-are prea multe titluri interesante, ca să fiu sinceră. Cartea pe care o citeşti e bună?
— E prea bună. Nu mă pot opri.
Tâm mi-a arătat coperta.
— Cocoşatul de la Notre-Dame.
— A, Victor Hugo e un scriitor incredibil.
Am zâmbit.
— Ador poezia lui. Am citit cartea asta anul trecut şi am visat să vizitez Franţa pentru a vedea acea catedrală magnifică.
— Ştiu.
