— Mai repede, surioară. După copacul ăla. Ngọc a arătat undeva în spatele meu. În timp ce fetiţa se grăbea înainte, Ngọc a rămas în urmă şi şi-a dus mâna la cingătoare. Ceva alb i-a sclipit între degete.
— Am găsit de lucru, mămico.
A lăsat să-mi cadă în palmă două găluşte de orez bine presate.
— Đu-te. Eu mă descurc. Când o să pot, o să mă duc să văd ce face Thuận.
— Eşti sigură, Ngọc?
Niciun răspuns. Ngọc fugise deja de lângă mine să se alăture noii ei surori.
Şi astfel, cu Sáng legat la brâu, mi-am continuat lunga călătorie spre Hà Nội. Acum, că lepădasem patru copii pe drum, eram ca un fluture care şi-a pierdut aripile, ca un copac care şi-a uitat toate frunzele şi crengile. Aveam mintea întunecată de vinovăţie, dar picioarele trebuiau să mă poarte mai departe. M-am pedepsit mergând zi şi noapte. Ca să rămân în viaţă, mâncam iarbă, fire de orez şi lucruri pe care le puteam fura de pe câmp. Sáng a supravieţuit cu laptele meu şi cu mâncarea pe care i-o dădeam. Aerul începea să se răcească şi l-am înfofolit în pânza primită de la doamna TÚ; mirosul ei mă făcea să plâng. Cu toate că ştiam că nu-mi permit să-mi risipesc energia nici măcar pe o singură lacrimă: dacă voiam să-i revăd pe Minh, Ngọc, Đạt, Hạnh şi Ihuân, trebuia să mă grăbesc. Mă deplasam mai repede, însă nu suficient de repede. Şoseaua naţională era cea mai scurtă rută spre Hà Nội. Într-o dimineaţă devreme, m-am aventurat pe şosea, în căutarea unei ocazii. Pe atunci nu erau prea multe vehicule, doar câte o maşină sau o căruţă trasă de bivoli. Foarte puţini oameni s-au oprit când le-am făcut cu mâna şi am strigat, dar au refuzat cu toţii cererea mea de ajutor. Đe-a lungul şoselei existau puncte de control şi nimeni nu îndrăznea să ajute o femeie fără permis de călătorie.
Am continuat să merg pe poteca paralelă cu şoseaua. Apoi mi-am adus aminte de ceva. Îţi vine să crezi? În mintea mea nebună, uitasem că am la mine ceva destul de valoros.
M-am dus în spatele unei tufe şi mi-am scos cămaşa maronie. Ţinându-mi respiraţia, mi-am desprins bluza de mătase de pe piele. Era transpirată şi murdară, dar intactă. Fratele meu alesese cel mai bun material, iar cămaşa exterioară o protejase. Mi-am îngropat faţa în bluză; chipul blând şi zâmbetul lui Công erau vii în mintea mea. Speram că domnul Hải reuşise să-i recupereze cadavrul şi să-l îngroape. Mi-am imaginat moartea fratelui meu şi i-am simţit durerea. Niciodată nu m-aş fi gândit că asupra familiei mele avea să se năpustească atâta violenţă. Pe de altă parte, toţi cei pe care îi cunoşteam îşi pierduseră din membrii familiei în urma unor morţi violente. Mă întrebam când avea să se curme cercul violenţei.
Am găsit un pârâu şi am înmuiat bluza în curenţii puternici, spălând-o. Soarele scânteia pe fina ţesătură verde, aprinzând nenumăratele cuvinte străvechi Phúc – Binecuvântare. Mergeam ţinând bluza cu o mână şi pe Sáng cu cealaltă. Cái khó ló cái khôn – Greutăţile luminează înţelepciunea. Cămaşa putea deveni un bilet care să ne ajute să ajungem în Hà Nội.
Unchiul Sảng era un băieţel atât de cuminte. Gângurea şi arăta cu degetul florile şi fluturii, maşinile şi căruţele care se târau asemenea unor gângănii pe şoseaua naţională. Apoi a arătat spre un copac de pe marginea drumului. Când ne-am apropiat, a arătat către două coşuri de bambus care zăceau acolo. În coşuri erau mici grămezi de guave şi portocale, nişte nuci de betel şi frunze de betel. Lângă coşuri erau frânghii care le legau de o prăjină de bambus. Proprietara coşurilor stătea pe vine, cu spatele sprijinit de trunchiul copacului, făcându-şi vânt cu pălăria.
— Bună ziua, soră.
M-am lăsat pe vine lângă ea. Sáng mi-a scăpat dintre mâini şi s-a apropiat de fructe.
— Nu pune mâna, l-am oprit eu.
— Poate să ia una.
Femeia a luat o guavă aurie. A verificat dacă e moale şi i-a dat-o lui Sáng.
— Ổi, ổi, a gângurit Sáng bătând din palme.
Şi-a înfipt dinţii de lapte în fruct.
— O, ce drăgălaş eşti! Femeia i-a ciupit obrazul.
— Vii de la piaţă, soră? am întrebat-o.
— Am fost într-adevăr la piaţă... dar nimeni n-a vrut să cumpere. Toată lumea încerca să vândă ce-a strâns de pe câmp şi din propria grădină.
— Soră, îmi permiţi să-ţi fac o ofertă?
I-am arătat bluza.
— E de mătase, ţesută în satul Vạn Phúc.
I-am frecat materialul de obraz.
— Atât de moale.
A zâmbit.
— Am auzit de mătase şi m-am întrebat mereu cum o fi.
— E darul preţios primit de la fratele meu.
Am simţit că mă înăbuş, nu voiam să mă despart de ultima amintire de la Công, dar ştiam că n-am încotro. Am lăsat bluza în mâna femeii.
— Ţi-ar sta foarte bine. Probeaz-o.
— Nu.
A împins-o înapoi, cercetându-mă din cap până în picioare.
— Soră... n-am furat-o, jur. Fratele meu a plătit un preţ mare pentru ea.
— Atunci de ce-ai vrea să mi-o dai mie?
— Ai fi dispusă să accepţi asta în schimbul coşurilor şi al prăjinii de bambus?
Femeia s-a holbat la mine.
I-am susţinut privirea.
— Soră, am nevoie de o slujbă. Vreau să-mi câştig existenţa cu aceste coşuri şi cu prăjina de bambus.
I-am dat cei doi cenţi pe care-i aveam.
