Am încercat să imit accentul nordic şi să vorbesc cât mai puţin. Din profitul obţinut, am cumpărat sandale pentru amândoi şi o nón lá pentru Sáng. Acum, că unchiul tău stătea toată ziua în soare şi în ploaie, avea nevoie de o pălărie. Dar aproape întotdeauna îşi lăsa pălăria pe spate ca să-i seducă pe clienţi. Era cel care convingea pe toată lumea să cumpere fructele noastre. Cât priveşte pălăria mea, trebuia să o ţin pe cap. Copiii mi-o găsiseră şi acum, că o purtam, îi auzeam îndemnându-mă să-mi continui drumul. Avusesem destul timp să mă gândesc şi continuam să cred că maestrul Thịnh e singurul care ne poate ajuta. Tatăl meu fusese atât de apropiat de fostul meu profesor, încât, când mergea la Hà Nội, stătea cu el, soţia şi cei doi copii ai lor. Mi-am continuat drumul, speranţa fiind singura mea lumină călăuzitoare. Uneori, când îmi permiteam un somn bun, intram în câte un sat şi îi rugam pe oameni să mă lase să rămân peste noapte. Îi plăteam. E adevărat că erau o mulţime de hoţi prin preajmă, dar mulţi dintre săteni ne ofereau adăpost.
Dormeam pe podele de pământ sau, dacă aveam noroc, într-un culcuş din paie. Gândindu-mă la acele zile, mi se face dor de mirosul de paie de orez. Era ca parfumul, parfumul somnului meu.
Aşa că am mers, am mers şi am tot mers. Oriunde ajungeam, îl căutam pe Minh, dar n-am mai aflat nimic despre el.
Sfârşitul fiecărei zile mă găsea sleită. Am trăit multe momente de disperare. Chiar şi acum mi se întâmplă uneori în vis să mărşăluiesc cu prăjina de bambus ţinută pe după umăr, cu coşurile grele, cu drumul din faţa mea întinzându-se la nesfârşit. Mă trezesc cu spatele năclăit de sudoare.
Odată, în drum spre un sat, am izbucnit în plâns. În jurul meu, firele de orez au început să freamăte din mânuţele lor mici şi verzi. Îmi ofereau cel mai liniştitor cântec de leagăn al lor. Mi-am dat seama că, ori de câte ori oamenii ne dezamăgeau, natura era singura care ne putea salva.
Voiam să fiu asemenea naturii, aşa că m-am trezit cântând, imitând orezul. I-am cântat lui Sáng şi mi-am cântat mie. Am cântat cu voce tare şi în sinea mea. Eram hotărâtă să cânt mai departe. Am înţeles că, atâta timp cât îmi aud vocea, sunt încă în viaţă. Era decembrie 1955, trecuseră două luni de când fugisem din sat, când am ajuns, cărându-l pe Sáng în coş, în iarna din Hà Nội. În oraş burniţa. Totul era învăluit într-o ceaţă misterioasă. Cumpărasem câte o geacă de iarnă şi un fular pentru fiecare, dar tot tremuram de frig.
Înfăşurându-mi pânza doamnei TÚ în jurul capului, am simţit căldura iubirii ei. Speram ca fuga noastră să nu-i fi adus probleme.
Era după-amiaza târziu când am ajuns pe o stradă pavată, mărginită de copaci înalţi. Câteva case stăteau părăsite. Niciun suflet de om prin preajmă. De la cine să primesc indicaţii cum să ajung pe Strada Argintului, unde locuia maestrul Thịnh? Am ridicat privirea către cerul întunecat. Acoperisem coşul lui Sáng. Stătea înăuntru, învelit în haine călduroase, scoţând căpşorul.
— Lửa, a gângurit Sáng arătând spre un colţ de stradă care tocmai ne apăruse dinainte.
În spatele unui copac, un cerc de oameni se înghesuiau în jurul unui foc mare. Focul trosnea, luptându-se cu vântul şi ploaia. Trebuia să fiu acel foc, să mă lupt, în ciuda tuturor piedicilor.
Am mers mai departe şi am salutat grupul. Când s-au întors, m-am oprit. Erau toţi bărbaţi, cu nişte înfăţişări feroce. În ochi le scânteiau furia şi foamea.
Strângând mai tare sforile cu care erau legate coşurile, am grăbit pasul, cu privirea aţintită asupra drumului alunecos.
— Stai cuminte, i-am spus lui Sáng.
Mi-am dat seama că tránh vỏ dưa gặp vỏ dừa – am căzut din lac în puţ.
— Hei, unde te grăbeşti aşa tare, soră? a strigat cineva.
Au izbucnit într-un cor de râsete. Nu erau râsete prietenoase.
Mai mulţi bărbaţi au sărit în stradă, blocându-mi calea.
— Te-am întrebat unde te grăbeşti, a mârâit o voce. Un bărbat s-a întors cu faţa la mine. Avea ochii adânciţi în orbite, obrajii supţi, părul rar lipit de craniu. Din hainele lui murdare se ridica duhoarea băuturii.
Mi-a smuls pălăria nỏn lá din cap.
— Arată-mi faţa aia frumoasă.
Pânza doamnei TÚ a căzut pe caldarâm cu un fâlfâit. Am făcut un pas în spate, strângând sforile mai tare şi uitându-mă la Sáng. Trebuia să-mi protejez cu orice preţ copilaşul.
— Vă rog... lăsaţi-mă să plec. Soţul meu şi prietenii lui ne aşteaptă.
— O, ce accent drăgălaş din regiunea centrală. Un bărbat cu dinţi galbeni s-a aplecat asupra mea. Ochii injectaţi i s-au înfipt într-ai mei.
— Soţul? Unde? Unde e ticălosul ăla de norocos? Am arătat drept în faţă. Mâna îmi tremura. N-am reuşit să mă controlez.
Bărbaţi au râs, lăsându-şi capul pe spate.
— Îi e frică de tine, frate.
Un mustăcios l-a înghiontit pe bărbatul cu dinţi galbeni.
— Minte. Dă-i o lecţie, a spus altul.
Vocea lui a fost întâmpinată de urale.
Sáng a început să plângă. Cineva îi înşfăcase pălăria. Mi-am luat copilaşul în braţe şi l-am strâns la piept. M-am legănat şi i-am fredonat, dar era atât de speriat, încât a continuat să ţipe.
— Fraţilor, và rog.
Lacrimile îmi înceţoşau privirea.
— Îl speriaţi pe fiul meu. Vă rog, lăsaţi-ne să plecăm.
— Spune-i să tacă, mi-a trântit-o cineva.
Am frecat spatele lui Sáng. Am încercat să-l fac să-şi lase capul pe umărul meu, dar n-a vrut. Strigătele lui înfricoşate au devenit şi mai puternice.
Jap. Un plesnet. Bărbatul cu dinţi galbeni îl lovise pe Sáng.
— Taci, monstru mic! a şuierat el.
L-am protejat pe fiul meu cu mâinile goale.
— Eşti un monstru dacă loveşti un copil! am ţipat.
— O, o tigresă, a râs un bărbat.
