— Mulţumim, mătuşicilor, le-am mulţumit în numele lui.
— Mulţumim, mătuşicilor, a repetat Sáng. Femeile i-au făcut la rândul lor cu mâna, chicotind. Am tras aer adânc în piept. În faţa mea se întindea Strada Argintului cu sutele ei de case. Unde putea fi maestrul Thịnh?
Nu cunoşteam adresa profesorului meu. Părinţii lui fuseseră argintari, aşadar casa trebuia să aibă şi un atelier de argintărie. M-am oprit în mijlocul drumului, m-am uitat în ambele direcţii şi m-am decis să pornesc spre partea unde străluceau mai multe lumini.
— Dẹp quá – Ooo, drăguţ.
Sáng arăta cu degetul uşi şi ferestre magnific luminate. În calea noastră se aliniau magazine. Sub tejghele lungi de sticlă străluceau bijuterii de aur şi argint. Câţiva oameni se uitau la ele, cu trupurile înfofolite în geci groase de iarnă.
Am intrat într-un magazin, unde un bărbat stătea în spatele tejghelei, lucrând la o brăţară de aur. Şi-a coborât ochelarii pe nas, privindu-mă.
— Chào chú.
M-am înclinat.
— Îl caut pe profesorul meu din copilărie. Maestrul Thịnh. Îl cunoaşteţi? Familia lui locuieşte aici, pe Strada Argintului.
— Maestrul Thịnh?
Bijutierul şi-a încreţit şi mai mult fruntea plină de riduri.
— Parcă a fost plecat din Hà Nội o vreme şi a predat în Nghệ An?
— Da, el e! Eu sunt eleva lui din Nghệ An, unchiule.
— A fost colegul de clasă al fratelui meu mai mare. Bijutierul şi-a scos ochelarii.
— Dar maestrul Thịnh... a murit în urmă cu mulţi ani.
Din adâncul pieptului mi-a scăpat un strigăt. Asta însemna că nu mai aveam ocazia să-l văd pe profesorul meu. La plecare ne dăruise, mie şi lui Công, jumătate dintre cărţile lui. „Aveţi o voinţă acerbă de a învăţa. Nu o lăsaţi să se stingă”, ne spusese el.
L-am implorat pe bijutier din priviri.
— Unchiule, aş vrea să vorbesc cu familia maestrului Thịnh.
— Nu mai locuiesc aici. Soţia şi copiii lui s-au mutat în Sud. I-au urmat pe francezi.
A studiat faţa lui Sáng.
— Îl cauţi ca să-l saluţi sau ai vreun alt motiv?
— Mai are rude care locuiesc pe aici, unchiule?
— Nu ştiu.
A coborât vocea.
— Ştii că n-ar trebui să ţinem legătura cu cei care s-au mutat în Sud. Acum sunt duşmanii noştri.
Şi-a pus ochelarii şi şi-a reluat munca.
Vestea mi-a golit trupul de speranţă şi am crezut că o să mă nărui. Nu-mi făcusem niciun plan de rezervă – ce prostie din partea mea. În clipele acelea, vocea mamei mele îmi răsuna în minte: „Còn nước còn tát”. Câtă vreme mai este apă, o s-o folosim.
— Unchiule, crezi că aş putea vorbi cu oamenii care locuiesc în casa lui? l-am întrebat.
— Ce să zic, mult noroc. E la patru case distanţă de aici, pe partea asta a străzii, magazinul care are un copac bàng în faţa intrării.
Când am ieşit din magazin, iarna s-a strecurat înapoi în oasele mele. Am înfăşurat mai strâns fularul în jurul gâtului lui Sáng. Indiferent ce obstacole m-ar fi aşteptat, trebuia să le înfrunt ca să-mi revăd copiii. Şi iată magazinul care ocupa parterul casei maestrului Thịnh. M-am oprit în faţa lui, uluită de strălucirea puternică.
Înăuntru am fost întâmpinată de o femeie care a apărut de pe o scară de lemn.
— Bună ziua, soră, a strigat ea pe un ton voios. Intră. Ce anume cauţi? Un inel, o brăţară sau un colier?
Am făcut un pas în faţă, conştientă de sandalele mele rupte şi de picioarele mele băşicate pe podeaua imaculată. Femeia mi-a zâmbit din spatele tejghelei. Bijuterii de aur îi atârnau la urechi şi îi zornăiau la încheieturi.
— Doamnă.
Am inspirat adânc.
— Am fost eleva maestrului Thịnh...
Zâmbetul de pe faţa femeii a dispărut. M-a cercetat din cap până-n picioare.
— Maestrul Thịnh a murit cu mulţi ani în urmă. De ce-l cauţi?
— Sunteţi rudă cu el, doamnă?
— Asta nu e treaba dumitale!
