Mi-am căutat o slujbă mai bună, dar erau mulţi oameni fără slujbă care stăteau la colţul străzilor, oferindu-se să muncească pe mai nimic. Am încercat să-mi mulţumesc angajatorii, sperând la o mărire de salariu, dar tot ce am primit din partea doamnei Châu au fost nemulţumiri. Voiam să-i cer ajutorul domnului Toàn, dar n-am îndrăznit. Veştile despre pedepsirea moşierilor ajungeau cu duiumul în Hà Nội. Fiecare sat, fiecare cătun, fiecare oraş primise o cotă de moşieri care trebuiau denunţaţi, bătuţi sau executaţi. În satele mai sărace fuseseră ucişi până şi fermierii cu loturi mici de pământ, iar proprietăţile lor, confiscate.
Mă întrebam dacă domnul Toàn ştie. Nu m-a întrebat nimic, nici măcar o dată. Cred că îi era teamă să afle adevărul. Nu-l învinuiam.
Şi astfel treceau zilele. În timp ce-mi făceam corvezile, le cântam şi râdeam cu copiii angajatorului meu, îmi era dor. Când venea noaptea, nu mai reuşeam să adorm. Zăceam pur şi simplu în întuneric, gầndindu-mă la Minh, Ngọc, Đạt, Thuận şi Hạnh, rugându-mă să fie teferi şi să supravieţuiască. Temându-mă că nu voi reuşi să-mi regăsesc copiii, am făcut pe o bucată de hârtie o hartă cu locurile în care-i lăsasem. Am memorat harta şi îi vorbeam lui Sáng în fiecare seară despre ea, astfel încât într-o bună zi el să-şi poată găsi fraţii şi surorile, în cazul în care eu păţeam ceva.
Ori de câte ori puteam, rătăceam prin Hà Nội, căutându-l pe Minh. Se întâmpla adesea să alerg după bărbaţi pe stradă, pentru că, văzuţi din spate, arătau ca el. Dar nu m-am ales decât cu tristeţe de pe urma căutărilor mele. Dacă Minh nu era în Hà Nội, cum puteam să-l mai găsesc?
„Stai liniştită. Destinul tău o să se schimbe. Ai răbdare”, îmi repetam, aducându-mi aminte ce-mi spusese maica Hiến. Steaua care-mi prezicea soarta îşi schimbase poziţia şi aveam să găsesc o cale curând.
Când m-am întors la templul Kim Ngần să-i mulţumesc domnului Ván, am aflat că ţine un curs de autoapărare, gratuit.
Guava, trebuie să-ţi spun că detest violenţa. Dar viaţa m-a învăţat că trebuie să-mi întăresc puterea interioară şi abilităţile fizice, nu doar ca să mă apăr pe mine, ci şi pe cei din jurul meu.
Aşa că în fiecare după-amiază de duminică mă duceam împreună cu Sáng la templu, copilaşul meu exersând primii paşi pe drum. Odată ajunsă în curtea templului, unde parfumul florilor de plumeria plutea în aer, îmi dedicam întreaga atenţie învăţatului. Sáng se juca bucuros pe verandă cu copiii colegilor mei sau la umbra copacilor înalţi de plumeria.
Cursul de autoapărare s-a dovedit a fi o mare binecuvântare. După ce câştigase multe concursuri de arte marţiale, maestrul Ván crease o metodă de autoapărare numită Loveşte-Împunge-Taie. Ideea principală e că, atunci când un bărbat încearcă să te lovească sau să-ţi facă rău, tu te dai în spate, îi blochezi loviturile cu braţele, îţi iei avânt şi-l loveşti direct între picioare. În timp ce se ghemuieşte de durere, îl apuci de păr, îi dai un genunchi în faţă, apoi îţi foloseşti latul palmei ca să-i aplici o lovitură fulgerătoare în gât.
Haide să-ţi arăt, Guava. Da, loveşte aşa, dar trebuie să dai tare. Mai tare. Drept. Foloseşte-ţi pernuţele de la picioare. Aşa, e bine. Nu râde. Încă o dată. E bine! Acum mă ghemuiesc de durere, tu ce faci? Da, da, mă apuci de păr, îmi tragi capul în jos şi mă loveşti în gât. Aşa. Da, dar trebuie să dai tare, o să te învăţ pe îndelete mai târziu, bine?
Cursul maestrului Ván i-a ajutat pe colegii mei să-şi întărească muşchii braţelor. Ne loveam în mod repetat braţele între noi şi de trunchiurile copacilor. Meditam, ca să ne îmbunătăţim capacitatea de concentrare şi să ne păstrăm calmul în caz de urgenţă. Am învăţat să gândim şi să acţionăm rapid. Maestrul Ván ne-a învăţat, de asemenea, cum să facem faţă unor situaţii în care atacatorii noştri au arme. Ne-a arătat cum să-i dezarmăm şi să-i punem la pământ. Ne-a pus să exersăm atât de mult, încât transpiram cu furie, muşchii noştri ţipând de durere. Când s-a convins că sunt suficient de bună, le-a cerut bărbaţilor de la curs să mă atace cu cuţite adevărate şi imitaţii de arme.
Mama mea obişnuia să spună: „Norocul se ascunde în ghinion”. E atât de adevărat. Tâlharii îmi furaseră toţi banii, însă rana pe care mi-o pricinuiseră a fost cea care m-a condus la maestrul Ván, iar maestrul Ván era cel care urma să-mi schimbe destinul. S-a întâmplat înspre sfârşitul lui februarie 1956, la aproape trei luni de la sosirea mea la Hà Nội. Făceam curat în casa domnului Toàn şi a doamnei Châu. Era ora prânzului şi strada era liniştită. Când am intrat în magazin să mătur podeaua, am zărit un bărbat îndesat, care stătea cu spatele la mine, o ţinea pe doamna Chầu cu o mână, iar cu cealaltă îi apăsa un cuţit de gât.
— Tot aurul şi argintul. În sac. Repede! Dacă scoţi un sunet, îi tai gâtul.
În spatele tejghelei, domnul Toàn era alb ca o stafie.
— Umple sacul, grăbeşte-te!
Bărbatul a apăsat mai tare cuţitul de gâtul doamnei Châu. Ea a ţipat, dar el i-a pus mâna la gură.
— Vrei să mori, căţea?
Pe tejghea fusese lăsat un sac maroniu. Domnul Toàn a început să îndese bijuterii în el.
Silenţioasă ca o pisică, m-am apropiat de tâlhar dintr-o parte. Degetele mele au devenit gheare puternice care l-au apucat pe tâlhar de încheietură, răsucindu-i-o cu putere şi eliberând gâtul doamnei Chầu. Orele de antrenament îmi dăduseră o forţă nemaipomenită. Cuţitul a căzut cu un zdrăngănit pe podea.
Tâlharul s-a întors să mă înfrunte, tocmai la timp ca eu să-i înfig degetele în ochi. Urlând, i-a dat drumul doamnei Châu, care a alergat la soţul ei. Când tâlharul şi-a dus mâna la faţă, l-am lovit direct între picioare, l-am apucat de păr şi i-am dat o lovitură fulgerătoare în gât cu latul palmei, iar el s-a prăbuşit pe podea.
Doamna Châu ţipa isteric, în timp ce eu îi imobilizam tâlharului mâinile la spate, ţinându-l locului şi apăsându-l cu genunchiul. I-am strigat domnului Toàn să-mi aducă o funie. Pe faţa tâlharului curgea sânge. Era norocos că nu-mi folosisem toată forţa ca să-i atac ochii. Ştiam că-l dor, dar nu avea să-i piardă.
Vecinii au chemat poliţia, care l-a luat pe tâlhar. Domnul Toàn şi doamna Châu erau atât de şocaţi, încât au închis magazinul pentru tot restul zilei. A doua zi dimineaţa, când am venit la muncă, doamna Châu m-a chemat la ea în dormitor.
— Închide uşa, mi-a spus. Unde ai învăţat să te baţi aşa?
— De la maestrul Ván, îngrijitorul de la templu, doamnă.
— Înţeleg.
Mi-a studiat faţa.
— Eşti o luptătoare pe cinste, Diệu Lan. Nu se ştie de ce ar putea fi capabil cineva cu abilităţile tale. Dacă poţi să dobori o namilă de bărbat, cine poate să spună că nu ţi-ar trece prin cap să-mi faci şi mie la fel? Dacă ai avea de gând să o faci, probabil că ai putea să mă baţi până mă laşi lată.
Eram uluită.
— Dar... v-am salvat. V-am salvat averea.
— Da, dar pentru ce? Cine ştie dacă nu cumva plănuieşti să ne jefuieşti? Bărbatul meu e un om de mare succes. Ar fi o pradă bună pentru orice femeie. Mai ales pentru o biată femeie falită, părăsită de noroc.
— Nu e adevărat, doamnă.
Continuam să fiu politicoasă, dar eram foarte furioasă.
— Ei, chiar mă crezi proastă? Am văzut cum se uită la tine... şi cine să-l învinuiască? Ochii ăştia mari ai tăi, pielea netedă şi picioarele lungi, sânii mari. Am văzut cum te fâţâi pe lângă el.
— E ridicol.
— O, da, bineînţeles. Diệu Lan, micuţa inocentă. N-ar face rău nici măcar unei muşte. Dar am văzut cum se uită la tine. Sunt sigură că ştii de vechea zicală Nuôi ong tay áo. Nu pot să cresc albine în mâneca de la cămaşă. Aşadar, Diệu Lan, sunt nevoită să te dau afară.
— Mă concediaţi?
— Hai să zicem că-mi protejez familia. Uite ultimul tău salariu. Ia banii şi nu te mai întoarce niciodată, altfel o să-ţi fac viaţa un iad.
A aruncat un săculeţ de pânză pe pat. M-am aplecat să-l iau. Era uşor. Ce aveam să fac cu cele câteva monede pe care mi le dăduse?
Domnul Toàn era jos şi servea un client când am trecut fără o vorbă pe lângă el. Nu mi-am luat rămas-bun, ca să evit alte necazuri cu doamna Châu. Era o leoaică Hà Dông, o femeie nejustificat de geloasă. Ajunsă înapoi în cămăruţa mea, m-am aşezat lângă Sáng, pe rogojina de paie. Ce avea să se aleagă de mine acum, că nu aveam slujbă? Când aveam să-mi pot aduna copiii în braţe?
Sáng s-a eliberat, târându-se către săculeţul de pânză, pe care-l aruncasem pe rogojină fără să mă gândesc la el. Când l-a deschis, din el au căzut câteva monede din metal strălucitor.
