— Ştii... speram să dau peste tine, ca să putem vorbi.
— Despre ce?
— Păi, nu mai ţii minte toate lucrurile despre care am vorbit?
M-am întors, ascunzându-mi zâmbetul. Nu puteam să-i mărturisesc că tot ce ne spuneam era asemenea unui cântec care mi se tot învârtea minte.
Meşterul era un om în vârstă, cu părul ca un norişor căzut din cer. Ţinea camera umflată a unei roţi de bicicletă, scufundând-o într-un lighean cu apă. Alături stătea o femeie care-l urmărea. Când din cameră a ţâşnit o salbă de bule, ridicându-se la suprafaţă, ea a icnit.
— E o gaură mare, nu-i de mirare că aţi făcut pană, i-a spus el femeii.
A trecut o scobitoare prin bule şi a înfipt-o în cameră.
— Acum doar marchez locul găurii, o s-o repar mai încolo. Să vedem dacă mai e vreuna.
Credeam că o să-l aşteptăm pe meşter, dar Tâm l-a întrebat dacă poate să împrumute câteva unelte.
— Serveşte-te.
Bărbatul a arătat către o cutie de metal.
Tâm şi-a aruncat ghiozdanul pe trotuar. A scos lanţul, l-a scurtat şi l-a pus la loc, în timp ce pe faţă îi curgeau picături de sudoare. A învârtit de pedală, ascultând sunetul uniform pe care-l scotea bicicleta acum, şi a dat din cap. A strâns frânele, a verificat cauciucurile şi le-a umflat un pic cu o pompă manuală.
— Pare să fie un expert. Unde l-ai găsit? m-a întrebat meşterul.
Făcuse focul şi folosea două tije de metal pentru a încălzi o bucată de cauciuc.
— Tâm e colegul meu de clasă. Simţeam că mi se înroşeşte faţa.
— Păreţi un cuplu drăguţ, mi-a făcut cu ochiul femeia.
— Sunt total de acord, a spus meşterul în timp ce aşeza camera, golită acum de aer, pe o placă de lemn. A îndepărtat scobitoarea, sigilând gaura cu peticul de cauciuc încălzit. Aşezând o bucată de metal plat deasupra, l-a bătut de câteva ori cu ciocanul, înainte de a cufunda din nou camera în lighean. Apa a sfârâit, trimiţând în aer o buclă de fum şi de aburi. Mă prefăceam că-l urmăresc, sperând că Tam nu auzise ce spusese doamna despre noi.
— Gata.
Tâm mi-a sprijinit bicicleta de cric. I-a înapoiat sculele meşterului şi l-a ajutat să pună înapoi cauciucul pe bicicleta doamnei.
— Mulţumesc, tinere.
Meşterul părea impresionat.
— Ce băiat drăguţ.
Doamna s-a aplecat spre mine.
— Nu-l scăpa din ochi.
Meşterul şi-a ridicat bidonul cu apă, dar acesta părea să fie gol.
— Uite acolo.
A făcut un gest către iazul cu lotuşi.
— E destulă apă ca să te speli pe mâini.
Mi-aş fi dorit să iau eu ghiozdanul lui Tâm. Cu mâinile înnegrite de ulei, stăteam acolo ca o proastă, în timp ce doamna îl ajuta să-şi treacă bareta ghiozdanului peste umăr. El i-a mulţumit şi s-a întors spre mine.
— Mergem?
Cu Tâm împingându-mi bicicleta, am traversat drumul ca să ajungem pe malul iazului. Ceva mai încolo, în spatele unui inel de apă unduitoare, se întindeau lotuşii, cu florile lor deschise în adierea vântului.
Tâm mi-a sprijinit bicicleta de un copac bătrân. Aruncându-şi ghiozdanul în iarbă, s-a ghemuit pe malul înalt al iazului. S-a aplecat în faţă şi şi-a umplut căuşul palmelor cu apă ca să se spele pe mâini.
Mi-am aruncat şi eu ghiozdanul de pe umeri, dorindu-mi să-l pot urma pe Tâm, dar temându-mă că o să cad în iaz. Părea adânc, iar eu nu ştiam să înot.
— Vino să te speli pe mâini, a spus Tâm.
Înainte să apuc să răspund, m-a stropit cu un pumn de apă.
Am făcut câţiva paşi în spate.
— Nu...
Tâm a chicotit, s-a aplecat şi şi-a umplut din nou căuşul palmei. Am fugit şi m-am împiedicat de o rădăcină mare, ieşită în afară.
— Hương! a strigat Tâm.
A alergat la mine.
