Unchiul Dat s-a chinuit, iar în cele din urmă a reuşit să se mute într-un scaun cu spătar înalt. Îşi antrena braţele de luni întregi, ridicând greutăţi. Speram ca picioarele artificiale să sosească în curând. Bunica vânduse purceii şi îşi adunase toate economiile, precum şi banii de la mătuşa Hạnh şi de la mama. Unchiul se dusese să i se măsoare cioturile, dar dura mai mult decât ne-am fi aşteptat ca picioarele să fie gata. Deoarece erau atât de mulţi soldaţi răniţi, cererea pentru membre artificiale era foarte ridicată. Am împins scaunul mai aproape de masă. Unchiul Dạt şi-a aplecat trunchiul în faţă, băgând mâna în coş. A scos o pereche de foarfece mari, Bunica a luat o bucată mare de carton, care avea forma tălpii unei sandale, şi a aşezat-o pe o bucată de cauciuc.
— Aşa da.
Unchiul Dạt s-a apucat să taie.
— Ce-i cu toate astea? am întrebat.
— Bătrânul tău unchi are o slujbă, a rânjit unchiul Dạt. Fac sandale. Mişto, nu?
— Pentru Cooperativa Thuận Việt, a adăugat bunica şi am înţeles.
Singura pereche de sandale a unchiului Đạt supravieţuise celor şase luni dure de mers prin junglă. Sandalele astea erau rezistente, ieftine şi deveneau din ce în ce mai populare.
— E la fel de uşor ca mâncatul terciului, a spus el. Obişnuiam să le repar tot timpul.
Respiraţia unchiului Dạt nu mai duhnea a alcool, însă nu-i fusese uşor să se lase. Ne spusese să aruncăm toată băutura, doar ca apoi să răscolească toată bucătăria şi să ţipe că n-a găsit niciun strop. În unele zile zăcuse în pat, refuzând să vorbească. Din fericire, domnişoara Nhung îi fusese aproape în momentele cele mai grele. Petreceau mult timp împreună în camera lui, iar bunica mi-a spus să nu-i deranjez. Uneori auzeam gemete uşoare prin uşa închisă şi simţeam că roşesc. Mi-i imaginam pe unchiul Đạt şi pe domnişoara Nhung sărutându-se, în felul în care îmi doream şi eu să-l sărut pe Tâm. Gândindu-mă la Tâm, mi se înfierbânta trupul. Când aveam să am ocazia să vorbesc iarăşi cu el? Avusesem îndoieli în privinţa lui, dar unchiul Đạt spusese că bărbaţii din Hà Tĩnh sunt cinstiţi. Cinstea era calitatea de care aveam cea mai mare nevoie la un prieten.
— Trebuie să mă întorc la muncă, a spus bunica. Đạt, dacă greşeşti ceva, să nu-ţi faci griji. Cauciucurile astea sunt ieftine.
— Te asigur că sandalele mele o să fie mai bune decât ale lor.
Privirea unchiului Đạt a rămas fixată asupra foarfecii.
— Ai grijă pe drum, bunico.
I-am împins bicicleta până pe alee. Nu-mi plăcea că e atât de autoritară, dar ştiam că are grijă de mine.
— Mă întorc târziu. Nu prea mai avem mâncare, dar ne-a mai rămas nişte peşte uscat.
Am verificat frânele bicicletei.
— Peştii uscaţi sunt perfecţi, bunico. Diseară o să gătesc.
O aversă de ploaie învăluia după-amiaza. Mama a venit acasă, o frunză tremurândă. Am condus-o în camera noastră, unde patul ei se afla lângă al meu şi al bunicii. Am ajutat-o să se usuce şi am îndemnat-o să se schimbe; privindu-i coastele ieşite în afară, am simţit că mi se strânge gâtlejul. Coşmarurile îi reveniseră cu forţe proaspete. Noaptea, bunica şi cu mine stăteam de veghe pe rând lângă patul ei, ţinând-o în timp ce se zbătea violent şi ţipa. Şi-mi doream să o pot strânge în braţe atât de tare, încât să storc din ea toate amintirile îngrozitoare. Dar mama nu mă lăsa să-mi fie milă de ea. Imediat ce s-a îmbrăcat, a luat pieptănul şi mi-a descâlcit părul. M-a întrebat cum a fost la şcoală şi mi-a povestit despre ziua ei. Era bucuroasă să se simtă din nou de folos. Spitalul ei era copleşit de prea mulţi pacienţi, aveau puţini medici şi foarte puţine medicamente. Erau prea multe lucruri de făcut şi regreta toate lunile pe care le irosise stând acasă, înfuriindu-se pe toată lumea şi dând vina pe ea însăşi.
Seara, domnişoara Nhung a venit şi a stat cu unchiul Đạt la masa din sufragerie. El a convins-o să-l ajute să confecţioneze sandale de cauciuc şi astfel să câştige un venit suplimentar. Când am făcut o pauză de la învăţat şi m-am dus în bucătărie, am văzut aşezată în faţa lor o pereche nou-nouţă de sandale. Acum lucrau la alta, el vorbea, iar ea îl asculta, râzând încetişor.
M-am întors la cărţile mele şi la floarea de lotus, ale cărei petale străluceau precum chipul lui Tâm.
Mama stătea pe pat, sorta diverse soiuri de rădăcini uscate, fructe, scoarţe, flori, lujeri. Le punea în săculeţe şi le eticheta.
I-am adus un pahar cu apă.
— Tocmai le-am primit de la Institutul de Medicină Tradiţională.
A arătat către săculeţe.
— Am studiat despre ele şi trebuie să obţin licenţa.
— Licenţa pentru ce, mămico?
— Pentru practicarea medicinei tradiţionale.
A băut apa.
— Eşti deja un medic strălucit. Sunt sigură că tot ce ştii despre medicina occidentală o să te ajute.
— Da, odată ce ştim cum funcţionează organele umane, e mai uşor să le tratăm cu ajutorul plantelor medicinale.
Am dat din cap, am luat o rădăcină şi am adulmecat-o. Un parfum dulce îmi persista în nări, dar ştiam că la gust ar fi neplăcută. Cu câteva săptămâni în urmă avusesem o gripă urâtă şi mama îmi fiersese o oală de leac naturist. Mă însănătoşisem repede, dar nu mai voiam să gust vreodată acel lichid negru. Amintirea gustului său m-a făcut să mă înfior.
— Ceva e diferit la tine azi.
Mama a zâmbit, iar gropiţele de pe faţă i s-au adâncit.
— Radiezi... e ceva ce ai vrea să-mi spui?
— O, mămico, am gemut eu de ruşine.
— Nu trebuie să-mi spui nimic.
A luat un mic cântar, a cântărit nişte scoarţă maronie şi a pus-o înapoi în săculeţ.
— Doar că pari atât de fericită şi m-am gândit să te întreb.
Am dat din cap.
— Sunt foarte fericită. De mult n-am mai fost atât de fericită, mămico.
