— O, nu! Cât e ceasul?
Cum putusem să uit că unchiul Đạt e singur şi are nevoie de ajutorul meu?
— Ar trebui sà mă grăbesc spre casă.
— Te duc eu.
Tâm cunoştea deja labirintul străzilor din Hà Nội. A găsit o scurtătură care ne-a dus în Khâm Thiên. De mult nu-mi mai venise vreun prieten în vizită. Voiam să i-l arăt pe Tâm lui Thủy, aşa că m-am uitat cu atenţie când am trecut pe lângă casa ei. Nici urmă de ea. Se lăsase de şcoală şi îşi luase o slujbă de împletit draperii din bambus pentru o cooperativă. Am deschis uşa şi am văzut-o pe bunica stând în prag.
— Unde ai umblat?
Ridurile de pe faţă i s-au adâncit.
— Chào bà, a salutat-o Tâm, făcând o plecăciune. Ea a dat din cap, cercetându-l, fără să scoată o vorbă. Tâm s-a întors către mine.
— Ne vedem mâine.
— Cine e? m-a întrebat bunica în timp ce-mi împingeam bicicleta înăuntru.
— Mi-ar plăcea să fii mai prietenoasă, bunico. Nu puteai să-l inviţi în casă?
— Nu ştiu cine e. Şi tu pe unde ai umblat?
— Nu pot să am şi eu prieteni?
Mi-am aruncat ghiozdanul pe podea, ţinând lotusul. Eram sigură că acum lui Tâm nu-i mai place de mine.
— Hương are dreptate, mămico, a spus unchiul Dạt din căruciorul lui. E fată mare. Lasă-i puţină libertate.
Mi-a zâmbit.
— Ce floare drăguţă.
— Mă bucur că a observat cineva.
I-am dat-o. A făcut un gest către masă.
— Mănâncă, se răceşte mâncarea.
M-am repezit asupra farfuriilor şi bolurilor, ştiind că ar trebui să mă spăl mai întâi pe mâini. Dar continuam să simt pe piele atingerea blândă a lui Tâm; nu voiam să dispară.
Bunica scotocea prin dulap în căutarea unei vaze.
— O prietenă ar fi mai potrivită la vârsta ta, Hương.
— E un coleg de clasă, bunico.
Mi-am dat ochii peste cap.
— Cum de nu l-am văzut până acum? Şi accentul ăsta al lui din regiunea centrală...
— S-a mutat în urmă cu câteva luni din provincia Hà Tĩnh.
— E aproape de satul nostru.
Unchiul Dạt a inhalat parfumul florii de lotus.
— Se spune că bărbaţii din Hà Tĩnh sunt cinstiţi şi harnici.
I-am zâmbit unchiului, bucuroasă că e de partea mea.
— Mai vedem noi.
Bunica a pus vaza şi lotusul pe masă. Mi-a turnat un pahar cu apă.
— După cum spuneam, Dạt, am rugat-o pe Hạnh să publice din nou anunţul de căutare în ziare. Să sperăm că fratele Minh o să-l vadă.
— Crezi că e în Sud, mămico?
— Sunt sigură.
Bunica s-a întors către mine.
— Mătuşa ta a pus anunţuri de căutare şi pentru tatăl tău. O să ne dea de ştire imediat ce o să aibă vreo veste.
Am dat din cap, reamintindu-mi că ar trebui să-i scriu mai des mătuşii mele. Cum zicea proverbul nostru, „Xa mặt cách lòng – Feţe îndepărtate, inimi stinse”, dar mătuşica Hạnh ne rămăsese apropiată, în ciuda celor mai bine de o mie de kilometri care ne despărţeau.
După ce am strâns farfuriile şi holurile, bunica a pus un coş mare pe masă, scoţând din el bucăţi de cauciuc de bicicletă.
