Le-am ridicat cu respiraţia tăiată.
După ce i-am arătat monedele, domnul Giáp, bijutierul, s-a holbat la mine, iar pe chip i se citeau o groază de întrebări.
— De unde aveţi asta?
— Rudele maestrului Thịnh mi le-au dat, unchiule. Sunt autentice?
M-a privit cu ochii îngustaţi. După ce a rugat-o pe soţia lui să aibă grijă de magazin, mi-a spus să aştept afară, a luat săculeţul şi a plecat în grabă. Habar n-aveam unde se duce, dar expresia lui furioasă m-a împiedicat să-i adresez vreo întrebare.
Pe trotuar, îmi simţeam măruntaiele perpelindu-se. Dacă monedele erau într-adevăr din aur şi argint, soarta mea avea să se schimbe. Dar dacă doamna Châu îmi juca o festă? Am privit în jur. Nici urmă de domnul Giáp. Era o perioadă aglomerată a zilei, oamenii se grăbeau de colo-colo.
Sáng s-a întins să-mi atingă faţa.
— Mami, mami, a gângurit el.
MICUL ŢĂRĂNOI
HÀ NỘI, 1976
Cerul răsuna de cântecul strident al greierilor. Aerul se umpluse de arşiţa verii. Sudoarea mi se prelingea pe faţă. Ghiozdanul era greu ca un bolovan. M-am aplecat în faţă, pedalând. Trebuia să ajung acasă repede, ca să evit zăpuşeala de la prânz. De sub picioarele mele se ridicau scrâşnete. Am apăsat pedalele. S-a auzit un pocnet de rău augur. Am împins bicicleta sus pe trotuar şi am sprijinit-o de un copac. Lanţul alunecase de pe ambele pinioane, expunându-i dinţii zimţaţi de metal. Mi-am trecut mâinile prin cadru şi m-am întins după lanţ, încercând să-l ridic. Refuza să se clintească, uleiul negru mi s-a lipit de degete. Soarele mă bătea necontenit. Am tras mai tare. Nimic.
— Ai nevoie de ajutor?
Am ridicat privirea şi l-am văzut pe Tâm, cu chipul încadrat de o boltă roşie de flori phượng flamboaiante. Nu mai vorbisem cu el de luni de zile. Inima îmi bătea cu putere.
Mi-am ascuns mâinile negre la spate şi am bâiguit un salut.
— A, înţeleg. Lanţul.
Tâm s-a lăsat pe vine lângă mine şi a studiat bicicleta.
Bărbaţii sunt răi, a spus o voce din capul meu. Nu-ţi da voie să te îndrăgosteşti de Tầm.
Poţi să-l placi, a argumentat o altă voce. E la fel de blând şi de generos ca tatăl tău, ca unchiul Đạt şi ca unchiul Thuận.
Am rămas lipită locului, în timp ce Tâm s-a ridicat, s-a îndepărtat şi s-a întors cu o creangă. A rupt-o în două.
— Data viitoare încearcă să nu-ţi mai foloseşti degetele.
În ochii lui persista un zâmbet.
— E greu să te descotoroseşti de uleiul ăsta.
Şi-a suflecat mânecile de la cămaşă. M-am surprins uitându-mă la muşchii braţelor lui. M-am întrebat dacă a făcut muşchi prăşind pe plantaţiile de orez. Cu o mişcare rapidă, a întors bicicleta invers şi a ridicat lanţul cu cele două jumătăţi ale crengii. A eliberat partea care era blocată, punând lanţul la loc pe roţile dinţate.
— După-amiaza repar biciclete cu unchiu-meu. Tâm a învârtit pedala.
— Lanţul ăsta e mult prea slăbit, o să-ţi facă iar probleme.
— Mi s-a întâmplat de două ori săptămâna asta. Sângele mi-a năvălit în obraji. Fetele de la mine din clasă şuşoteau despre Tâm. Destul de multe dintre ele făcuseră o pasiune pentru el. Mă întrebam dacă ştie.
Tâm a pus bicicleta înapoi pe roţi.
— Hai s-o reparăm atunci.
A privit drept înainte, chipul lui luminându-se dintr-odată.
— Vezi acolo?
Mijind ochii, am zărit un bărbat în depărtare. Stătea ghemuit pe pavaj, aplecat asupra a ceva ce părea un lighean de tinichea.
— Un reparator de biciclete?
Tâm a zâmbit şi a dat din cap. S-a oferit să-mi împingă bicicleta. Mergeam unul lângă celălalt, o briză răcoroasă s-a năpustit asupra noastră, aducând cu ea un parfum dulce. De cealaltă parte a drumului se afla un iaz plin de frunze uriaşe şi flori roz. Lotuşi. Cum de nu-i văzusem până atunci?
— Se pare că ţi-ai găsit un loc bun în care să stai. Mi-am dat după ureche o şuviţă de păr, urându-mă pentru încercarea de a-l fermeca pe Tâm.
— Îmi place mult aici. Nu-mi vine să cred că au trecut cinci luni.
Cinci luni. Trecuseră deja cinci luni de când îi făcusem turul şcolii. Chiar dacă nu mai vorbiserăm, văzusem că se uită la mine.
— Mă bucur că mama ta s-a întors la slujba ei de doctor la Bạch Mai şi că unchiul Đạt se simte mai bine, a spus Tâm.
— Dar de unde... de unde ştii?
— M-am interesat de tine, bineînţeles. Ai vreo veste de la tatăl tău?
Am clătinat din cap.
