— Pot să fac toate muncile din gospodărie. Mă pricep la copii.
— N-am încredere în străini, a spus femeia. Bărbatul a clătinat din cap.
— Scuzele mele, Diệu Lan. Trebuie să vorbesc cu soţia mea despre asta. Întoarce-te mâine după-amiază şi o să te anunţ.
— N-avem ce vorbi, a şuierat femeia. N-ai auzit de Reforma Agrară? S-ar putea să fie o moşiereasă bogată care e pe fugă. Dacă o ajuţi, o să avem probleme.
— Taci, s-a răstit bărbatul la ea. Nu-i lăsa pe oamenii răi să-ţi otrăvească mintea.
M-am ridicat, dar nu ştiam încotro să apuc. Dincolo de uşă, întunericul părea să adăpostească bărbaţii care tocmai mă jefuiseră. În speranţa că nepotul maestrului Thịnh avea să mă întrebe unde o să dorm, m-am aşezat iar, luându-l pe Sáng în poală. Mi-am scos eşarfa şi i-am înfăşurat-o în jurul capului. Dacă urma să dormim pe trotuar, copilaşului meu trebuia să-i fie cald.
— Stai aşa, a exclamat bărbatul. Ce-ai păţit la gât, Diệu Lan? Sângerează.
Mi-am dus mâna la gât. Jaful mă năucise prea tare ca să percep durerea, care sub atingerea mea a izbucnit din nou. Degetele mele au pipăit un lichid lipicios.
Sânge. Destul de mult. Eşarfa îl ferise de ochii precupeţelor şi ai doamnei Châu, dar acum cred că era o privelişte pe cinste.
— Îh, a spus femeia. Nu m-ai crezut, dar chiar nu vezi, anh Toàn? Chiar ne aduce ghinion.
— Trebuie să te vadă domnul Ván, vindecătorul, o să te însoţesc, mi-a spus bărbatul.
— Nu, n-o însoţeşti nicăieri, a spus femeia. Doamna Chinh vine să-şi ridice cerceii şi încă nu sunt gata.
— Doamna are dreptate, pot să găsesc singură drumul până la domnul Ván, domnule.
M-am înclinat în faţa bărbatului.
— E la câteva sute de metri de aici.
Bărbatul a oftat şi a arătat înspre dreapta.
— Vecinii noştri îţi vor arăta drumul spre templul Kim Ngân. El e paznic acolo.
M-am îndreptat ameţită către uşă. Chiar dacă-l găseam pe vindecător, avea oare să mă trateze dacă nu aveam niciun ban?
Am rătăcit pe Strada Argintului, trecând pe lângă case şi magazine pline de oameni şi de fericirea lor. Inima mea plângea după copii. Ce greşeală teribilă făcusem când plecasem la Hà Nội ca să devin o pasăre fără cuib, un copac fără rădăcini.
Când am găsit templul, am trecut de uşile sale străvechi de lemn, am traversat o curte spaţioasă şi am zărit un bărbat cu părul lung şi alb. Barba lui era de asemenea albă, ajungându-i până la piept. Stătea pe verandă, cu picioarele încrucişate, nemişcat; avea ochii închişi, spatele drept, mâinile în poală. Sáng stătea la mine în braţe, atent. După multă vreme, bărbatul a inspirat de câteva ori profund şi a deschis ochii. M-am dus la el, făcând o plecăciune adâncă. M-a salutat dând din cap. Calmul lui îmi aducea aminte de înţeleptul care apărea mereu în basmele noastre, pentru a-i binecuvânta pe cei vitregiţi de soartă. Instinctul îmi spune că el trebuie să fie domnul Ván.
— Unchiule, mi s-a spus că eşti vindecător, dar n-am bani.
Când mi-au ieşit cuvintele pe gură, ruşinea m-a făcut să mă simt cât o furnică.
— Cum îţi pot fi de ajutor, copila mea? Am îngenuncheat, arătându-i gâtul.
— Asta e o rană adâncă.
Domnul Ván a mijit ochii. Şi-a adus cutia cu leacuri şi mi-a oblojit rana.
— Te-a tăiat cineva cu un cuţit? Ce s-a întâmplat?
— Tâlhari, unchiule, azi, mai devreme.
— Ai avut noroc că nu ţi-au făcut şi altceva.
A clătinat din cap.
— O femeie tânără ca dumneata ar trebui să ştie cum să se apere în vremurile astea haotice.
Mi-am petrecut noaptea pe stradă. Aerul era rece, dar mie îmi era cald. Domnul Ván nu-mi ceruse bani pentru tratament. L-am întrebat dacă ştie pe cineva care ar putea să stea cu copilul şi m-a dus la casa doamnei Ihự, una dintre vecinele lui. Era o meşteşugăreasă, pricepută la confecţionarea animalelor de hârtie. A fost de acord că aibă grijă de Sáng, iar eu, în schimb, trebuia să-i fac curăţenie în casă şi să-i spăl hainele. Bineînţeles că înţelegerea rămânea între noi.
Abia trecuse de ora prânzului când am ajuns înapoi la magazin, care arăta chiar mai spaţios şi mai luminat decât cu o seară în urmă. Nepotul maestrului Thịnh se afla în spatele tejghelei.
— Bună ziua, domnule, l-am salutat eu.
A ridicat privirea.
— Spune-mi Toàn, te rog.
A aruncat o privire în direcţia intrării, apoi a spus pe un ton scăzut:
— Soţia mea a fost de acord să te ajutăm, dar te rog să te ascunzi când eşti aici. Să nu ieşi decât dacă eşti nevoită. Dacă te întreabă cineva, prefă-te că eşti verişoara mea care a venit în vizită pentru câteva zile. Dacă se iveşte până şi cea mai mică urmă de necaz...
— Atunci o să plec.
În după-amiaza aceea, sub privirile atente ale doamnei Châu, am făcut curăţenie în casă, am spălat ciubere întregi de haine, am gătit cina şi le-am făcut baie copiilor când s-au întors de la şcoală. Am încercat să par voioasă, dar, Guava, întunericul îmi copleşea fiecare celulă. Iată-mă având grijă de copiii altora, în timp ce pe ai mei îi abandonasem.
Lucram douăsprezece ore pe zi, în fiecare zi a săptămânii, cu excepţia unei jumătăţi de zi libere, duminica. Poate că doamna Châu fusese de acord să mă angajeze la cererea soţului ei, dar se părea că-i făcea plăcere să mă aibă pe post de nô lệ – o sclavă de care să dispună după bunul plac. Iar salariul meu era atât de mic încât, după ce plăteam pentru un loc în care să dorm, în dosul casei unui meşteşugar, şi cumpăram mâncare neîndestulătoare pentru Sáng şi pentru mine, nu-mi mai rămânea niciun ban. Cum puteam să-mi întemeiez vreodată un cămin şi să-mi aduc copiii în Hà Nội?
