Ceva a lucit în mâna lui. Un cuţit. Vârful lui a alunecat sub eşarfa şi mi-a apăsat gâtul.
— Nu face o scenă, că altfel... a mârâit acoperindu-mi gura cu palma lui.
Sáng îmi tremura în braţe. Îl ţineam strâns. Scrâşneam din dinţi, în timp ce bărbaţii mă percheziţionau. Dacă mă mişcăm, ar fi putut să-i facă rău copilaşului.
— Băga-mi-aş, căţeaua asta e bogată.
Au râs.
— Pune totul în căciula asta, idiotule. Nu e doar pentru tine, a lătrat cineva.
Mi-au scos monedele şi bancnotele din buzunare. Monedele şi bancnotele îmbibate cu sudoarea frunţii şi suferinţa mea, monedele şi bancnotele care aveau să mă ducă înapoi la copiii mei.
— Banii ăştia sunt viaţa mea, am strigat, dar vocea mea era doar un bolborosit în gâtlejul meu.
— Stai locului, căţea.
Cuţitul mi-a apăsat cu putere gâtul. Am simţit o durere ascuţită.
— Stai locului, că-ţi tai beregata.
— Vine cineva, a şoptit o voce. Grăbiţi-vă, tâmpiţilor.
Gloata mi-a înşfăcat prăjina de bambus şi coşurile. Au luat-o la fugă.
— Tâlharii! Ajutor! Să mă ajute cineva! am urlat, dar bărbaţii dispăreau în ceaţă.
Au luat cu ei până şi pânza doamnei TÚ.
Sáng era speriat, dar teafăr. L-am ţinut strâns, plângând la pieptul lui.
S-a auzit zgomot de paşi alergând. De noi s-a apropiat un grup de femei, fiecare cărând câte două coşuri de bambus pe o prăjină de bambus.
— Eşti bine, soră?
— Ce s-a întâmplat?
Mi-am pipăit trupul, dar degetele mele nu întâlneau în cale nimic altceva decât golul.
— Tâlharii, mi-au luat toţi banii.
— Ştiam eu.
Una dintre femei şi-a izbit unul din capetele prăjinii de bambus de pavaj.
— Hà Nội-ul poate fi un loc periculos, soră, a spus alta. Să nu umbli singură când se întunecă.
Am rămas aşa, cu Sáng sprijinit de talie, simţindu-mă ca un copac fără rădăcini. Fusesem incredibil de proastă. Pierdusem tot acel timp vânzând şi cumpărând, doar ca apoi toate câştigurile să-mi fie furate. Ce aveam să fac în oraşul ăsta fără un sfanţ? Cineva a descojit un cartof dulce şi i l-a dat lui Sáng. El s-a oprit din plâns şi a început să-l molfăie. Bietului meu băieţel îi era din nou foame, în jurul nostru trebuie să se fi adunat vreo cincisprezece femei. Coşurile lor erau acoperite cu pânze, din care se ridica mirosul dulce al ignamelor, cartofilor şi maniocului fiert.
— Vindeam fructe, le-am spus femeilor. Tâlharii miau luat coşurile şi prăjina.
— Groaznic! Ce-o să faci?
— Trebuie să ajung în cartierul vechi, surorilor, şi să găsesc Strada Argintului.
— Dar e mult de mers şi se întunecă.
În jurul nostru, ceaţa devenise şi mai densă, de nu se mai vedea drumul. Burniţa tăia aerul rece.
— Surorilor, trebuie să ajung acolo în seara asta, am insistat. Vă rog, aţi putea să-mi arătaţi drumul? Femeile s-au tras într-o parte şi şi-au apropiat capetele. Una dintre ele a venit la mine.
— Ne-am hotărât să ne schimbăm drumul, o să te ducem noi până pe Strada Argintului.
— Sunteţi... sunteţi sigure?
— Nu-i o idee rea să încercăm să vindem acolo.
Viaţa e minunată, Guava, fiindcă de fiecare dată când am fost la pământ s-au găsit oameni care să mă ajute să mă pun pe picioare.
Era deja întuneric când am ajuns în cartierul vechi, un labirint de alei, ţesute printre case vechi, în pantă. Am ridicat privirea către felinarele puternice instalate în vârful unor stâlpi metalici. Aici era mult mai aglomerat. Viaţa se revărsa pe trotuare. Oamenii găteau, spălau şi beau ceai în faţa caselor, vocile lor erau şoapte uşoare în vânt.
— Am ajuns. Strada Argintului. Mult noroc. Una dintre femei mi-a îndesat un sac în mână.
— Ceva de la noi toate. Sunt doar nişte cartofi dulci ieftini.
Am simţit un nod în gât. Bunătatea oamenilor nu înceta să mă uimească.
Sáng şi-a fluturat mânuţele.
