— Îmi pare rău, nu voiam să fiu indiscretă. Doar că... nu pot să vorbesc despre asta decât cu rudele maestrului meu.
— Dă-i drumul. Sunt nepoata lui.
Femeia a luat o cârpă, fluturând-o peste tejgheaua de sticlă, de parcă ar fi vrut să alunge ghinionul.
— Doamnă, maestrul Thịnh a fost profesorul meu. Ne-a predat mie şi fratelui meu timp de cinci ani. A fost prietenul cel mai bun al tatălui meu. A locuit cu familia mea în satul Vĩnh Phúc...
— Şi ce? Ce doreşti?
Femeia s-a încruntat. Şi-a mutat privirea la Sáng, care se agăţa de mine, uitându-se la un ceas mare în formă de pisică, agăţat pe perete, care-şi legăna coada.
— Vă rog să-mi daţi o slujbă, doamnă. Am avut probleme cu afacerea şi ne-am pierdut casa. Maestrul Thịnh şi-ar dori ca familia lui să ne ajute. A fost ca un unchi pentru noi...
— Unchi? Ajutor?
Femeia a râs.
— Ce ridicol! Nici măcar nu sunt convinsă că l-ai cunoscut.
— E vreo problemă, Châu? a întrebat un bărbat coborând scările.
Sprâncenele lui stufoase şi ochii luminoşi îmi aduceau aminte de maestru.
— Bună ziua, domnule.
M-am înclinat.
— Am fost eleva maestrului Thịnh în Nghệ An...
— În vremurile astea nu poţi să ai încredere în nimeni, anh Toàn.
Femeia şi-a fluturat cârpa.
— Mişună hoţii.
— Dar are un accent din regiunea centrală. Bărbatul s-a apropiat.
— Unchiul Thịnh obişnuia să-mi povestească despre Nghệ An. Cum vă numiţi?
— Diệu Lan.
Nu mai aveam aer.
— Fratele meu se numea Trẩn Minh Công, iar părinţii, Trần Ván Lương şi Lê Thị Mận. Maestrul Thịnh ne-a fost profesor din 1930 până în 1935. În perioada aceea a locuit cu familia noastră. Ştia să vorbească şi să scrie în chineză şi franceză. M-a învăţat limba Nôm. Numele lui complet era Đinh Ván Thịnh, era născut în anul dragonului. Cânta minunat la đàn nhị.
— Da, el e unchiul meu, cărturarul.
Mi-am adus aminte ce-mi spusese maestrul meu şi mi-am adus aminte că numele lui, dacă îl alături numelui mezinului său, înseamnă prosperitate.
— Maestrul Thịnh ne-a povestit că avea un frate mai mic, pe nume Vượng, care continua tradiţia de argintari a familiei, ca el să poată preda.
— E tatăl meu. Înseamnă că eşti într-adevăr Diệu Lan.
Bărbatul şi-a împreunat mâinile.
— Când ai ajuns la Hà Nội, soră?
— Soră în sus şi soră în jos, a spus femeia. Nu ne permitem să dăm de pomană tuturor celor pe care-i cunoştea unchiul Thịnh.
Bărbatul a ignorat-o. Mi-a tras un scaun să mă aşez.
— Diệu Lan, tatăl tău obişnuia să vină pe aici cu o căruţă trasă de bivoli. Oare nu cumva în 1942 a încetat să mai vină? Pe unchiul meu asta l-a întristat foarte mult.
— Da, a fost în 1942... Tatăl meu călătorea la Hà Nội, avea de gând să-l viziteze pe maestrul Thịnh... dar a murit în urma unui accident. De atunci, ni s-au întâmplat lucruri îngrozitoare. Mi-am pierdut mama, fratele şi soţul.
Nu-mi plăcea să plâng, dar lacrimile îmi curgeau şuvoi, încălzindu-mi obrajii.
— Vă rog, vă implor să-mi daţi o slujbă. Pot să fac curat, să spăl şi să vă ajut cu toate lucrurile din gospodărie.
Bărbatul a închis ochii pentru o clipă, apoi s-a întors către femeie.
— Châu... ai fost atât de stresată în ultimul timp cu copiii. Ne-ar prinde bine să avem un ajutor.
— Ajutor? Cum ar putea să ne ajute cu un copil atât de mic care i se agaţă de poale? Dacă o angajezi, o să avem şi mai multe poveri.
— Doamnă, o să găsesc pe cineva care să aibă grijă de fiul meu.
Nu ştiam pe cine, dar eram sigură că s-ar fi găsit cineva.
