— Bine.
— Sunt fericită pentru că eşti acasă şi pentru că unchiul Dat se însănătoşeşte.
— Şi datorită vreunui băiat?
Mama continua să zâmbească.
Am înghiontit-o cu pumnul, acoperindu-mi faţa cu palmele.
— E chiar atât de vizibil?
— Da.
A chicotit.
— Am avut şi eu cândva vârsta ta, ai uitat?
— El...
Am ezitat.
— El e cel care mi-a dăruit floarea de lotus.
— Da?
— Mi-a reparat bicicleta, mămico.
— A! Un om priceput la toate, ca tatăl tău.
— Cred că de asta îmi place de el. La fel ca tăticul, ştie să mă facă să râd.
— Atunci povesteşte-mi mai multe despre el.
— Păi... are aceeaşi vârstă ca mine. Şaisprezece ani. Îl cheamă Tâm.
Îmi plăcea cum sună pe buzele mele numele lui Tâm,
— Mămico, te rog să nu spui nimănui.
— Sigur, promit.
Mama m-a tras în braţele ei.
— E un secret minunat. Sunt atât de bucuroasă că mi-ai spus.
A doua zi, când m-am dus la şcoală, speram să pot sta de vorbă cu Tâm, dar unii dintre colegii mei îl văzuseră ajutându-mă cu bicicleta şi acum toată lumea se amuza pe seama noastră.
— Tâm şi Hương sunt un cuplu. Tâm şi Hương sunt un cuplu, scandau ei.
Şuşoteau şi râdeau. Mă simţeam ciudat. Probabil că şi Tâm era stânjenit. După ore, a plecat acasă cu un grup de băieţi. Mai multe zile la rând, am trecut cu bicicleta pe lângă ei, dorindu-mi să mă opresc şi să vorbesc cu el, dar n-am îndrăznit.
Încercam să mă concentrez asupra examenelor de la finalul anului. Indiferent ce făceam, chipul lui Tâm continua să-mi apară în faţa ochilor minţii; la fel şi vocea lui profundă şi râsul lui. Mi-am dat seama că mi-e dor de el. Pe măsură ce zilele treceau, am ajuns să-i port pică pentru că-mi făcea mintea să rătăcească şi crease acest mare gol în mine, gol pe care nu ştiam cum să-l umplu.
Timpul se târa exasperant de încet. A trecut o săptămână; floarea de lotus se ofilise; am adunat petalele căzute şi le-am aruncat la gunoi. Am schimbat drumul pe care mă întorceam acasă, ca să-i evit pe Tâm şi pe prietenii lui.
În seara asta, aşezată la birou, mi-am deschis caietul. Aveam în faţă o problemă grea de matematică pe care trebuia s-o rezolv.
S-a auzit o bătaie la uşă. A intrat domnişoara Nhung.
— Hương, e un băiat aici care vrea să te vadă. A spus că-l cheamă Tâm.
— O!
Am sărit în picioare.
— Spune-i să aştepte, mătuşico.
M-am sprijinit ameţită de uşă. M-am dus repede la dulap, mi-am scos cămăşile preferate. Am ales una, am aruncat-o cât colo şi am luat alta. Am îmbrăcat-o, doar ca apoi să mă răzgândesc.
Am ieşit în sufragerie. Tâm nu era acolo. Poate că durase atât de mult timp că plecase? Unchiul Đạt şi domnişoara Nhung stăteau în lumina lămpii cu ulei, vorbind şi lucrând la sandale, ca doi îndrăgostiţi. Bunica a venit la mine.
— E afară.
— Te-ai luat de el?
M-am holbat la ea.
— Nu, dar te rog...
