— Mă bucur că eşti prietenul meu.
— Şi eu.
Tâm a zâmbit.
— Cred că ar trebui să-ţi spun ceva.
Mi-am muşcat buzele.
— Bunica e comerciantă.
— Aşa mi-au zis colegii.
— Te-au avertizat să nu mă vizitezi?
Amăreala mi-a urcat în gâtlej.
— Ei bine, nu-mi pasă, a spus el cu fermitate. Oamenii au dreptul să facă negoţ.
Nu mai auzisem pe nimeni vorbind ca Tâm. În timpul orelor, profesorii mei îi denunţau pe comercianţi şi pe capitalişti, spunând despre ei că sunt cặn bă của xă hội – scursuri ale societăţii care trebuie eradicate.
Mergeam unul lângă celălalt pe aleea din cartierul nostru, el ducea romanul, iar eu cele două volume de poezie. Cerul absorbise căldura soarelui şi şi-a eliberat stelele. Luna plină îşi vărsa lumina în calea noastră.
— Unde locuieşti, Tâm?
— În cartierul Đống Đa.
— E departe.
— Nu foarte departe, iar mersul pe jos îmi face bine. Mai mulţi copii au venit spre noi în fugă, trecând iute prin spaţiul îngust dintre mine şi Tâm. S-au depărtat în galop, luându-şi cu ei râsetele.
Am zâmbit, dând din cap. Odinioară face am la fel – îmi bateam joc de cupluri.
— M-am tot gândit la tatăl tău, a spus Tâm, şi la pasărea pe care a cioplit-o pentru tine. Trebuie să fie o persoană foarte specială.
Am dat din cap şi i-am povestit lui Tâm cât de mult ţin la tata. I-am vorbit despre călătoria unchiului Đạt în timpul războiului şi cum a reuşit să-mi aducă pasărea Sơn ca. I-am vorbit despre moartea unchiului Thuận, întoarcerea mamei din război, ocupaţia bunicii şi purtarea ciudată a unchiului Sáng.
— Îmi pare rău, a spus Tâm. Mi se pare şi mai incredibil acum cât de bună eşti la învăţătură în ciuda a toate astea.
— Nu sunt atât de bună. Ar trebui să învăţ mai mult.
— Să nu crezi asta.
Tâm m-a înghiontit în joacă cu umărul.
— Ai fost singura care a luat notă maximă la testul de matematică de ieri.
— Nici tu nu te-ai descurcat rău. Ai luat nouăzeci şi opt de procente.
— Mi-ar plăcea ca profesorii noştri să nu mai citească notele cu voce tare.
Tâm a oftat.
— Îi fac de ruşine pe cei care iau note mai mici.
— Ştiu.
— Vrei să-ţi mai spun ceva, Hương?
— Ce?
— Băieţii din clasa noastră spun că-i intimidezi cu notele tale bune.
— N-are cum să fie adevărat.
— Da, ei aşa zic. Dar cred că greşesc. Nu eşti deloc intimidantă, din contră...
Tâm s-a întrerupt în mijlocul frazei.
Ajunseserăm înapoi, trezindu-ne amândoi sub arborele bàng. Au trecut câteva minute de tăcere.
— Ar trebui să intri, a spus Tâm. Nu vrem ca bunica ta să-şi facă griji.
Am încuviinţat şi i-am dat cărţile. Degetele lui le-au atins în treacă pe ale mele.
— Noapte bună, a şoptit el. Vise frumoase.
Expresia lui era atât de blândă, încât m-am întors şi am fugit.
