A ridicat privirea spre altarul familiei, unde beţigaşe parfumate ardeau mocnit, împrăştiindu-şi parfumul în toată camera.
— Tot nu-mi vine să cred ce norocos sunt, a spus unchiul. Foarte multă vreme, nici nu îndrăzneam să mă gândesc că Nhung ar vrea să-mi mai vadă vreodată mutra.
— Ai subestimat-o, fiule.
Bunica ne-a pus orez în boluri.
— Cred că da, a spus unchiul dând din cap. Crezi că sora Hạnh o să poată veni la petrecere, mămico?
— Trebuie să-i scriu. Ştiu că vrea să te vadă şi să sărbătorească împreună cu noi.
M-am întrebat când o s-o putem vizita pe mătuşa mea în Sài Gòn. Familia ei o ducea bine; unchiul Tuấn devenise ofiţer superior în armată.
— Sper că Tuấn nu e implicat în lagărele de reeducare sau în pedepsirea oamenilor din Sud. Bunica a oftat.
— Din Nord sau din Sud, suntem vietnamezi cu toţii. Îmi doresc ca toată lumea să poată trăi acum în pace.
— Crezi, a şoptit unchiul Đạt, că e posibil ca fratele Minh să fie într-un lagăr? Dacă s-a dus în Sud, e posibil să fi luptat alături de americani.
— Sunt sigură că n-a făcut-o.
Mama mi-a pus spanac prăjit în bol.
— Ştia că urmează să fie recrutat. N-ar fi vrut să lupte împotriva noastră.
— Dar dacă a fost recrutat? Dacă n-a avut încotro şi a trebuit să lupte?
— Nu-mi pasă ce a făcut Minh, a spus bunica. Atât timp cât e în viaţă, nu-mi pasă. Dar trebuie să-l găsesc, altfel n-o să pot închide ochii când moartea o să vină să mă ia.
— O să-l găsim, mămico, a spus unchiul Đạt. Şi acum, că războiul s-a terminat, o să ne caute şi el.
— Tocmai i-am trimis încă un telex domnului Hải, o să ne dea de ştire imediat ce Minh trimite vreo veste în satul nostru, a spus bunica.
Unchiul Đạt s-a întors către mine.
— Cineva pare foarte fericită zilele astea. E clar că se înfiripă ceva minunat.
Mi-am înghiţit orezul, neştiind ce să-i răspund.
— Spune-i lui Tâm să intre, a spus bunica. Puteţi să staţi de vorbă aici, nu-i nevoie să rătăciţi pe străzi.
— Vorbeşti serios, bunico?
Am apucat-o de mână.
— Am încotro? a dat ea din umeri. Când nepoata ta e ngang như cua, n-ai decât să cedezi.
Am rânjit.
— Da, ai dreptate, bunico. Sunt încăpăţânată ca un rac, dar am avut de la cine să învăţ.
Mama a izbucnit în râs.
— Sunt destui raci încăpăţânaţi în familia asta, a jubilat unchiul.
Bunica părea neliniştită. Se plimba de colo-colo prin faţa Spitalului Naţional de Obstetrică, iar sudoarea îi îmbiba partea din spate a cămăşii.
— Cum se simte? Cum e copilul? m-a întrebat imediat ce m-a văzut.
— Mătuşica Hoa e tot în travaliu. Încă n-am reuşit s-o văd.
I-am dat înapoi recipientele goale de metal. Ce crud din partea unchiului Sáng că i-a interzis bunicii să urce. A spus că urmează să primească vizita colegilor şi că ar risca să-şi piardă slujba. Ce ridicol!
— E încă în travaliu? Dar a trecut o grămadă. Crezi că e în regulă?
Am dat din umeri. Unchiul Sáng era singurul care putea vorbi cu medicii. Nu-l văzusem. Primisem recipientele de la asistentă, care-mi spusese să mai aduc terci de la bunica.
— Asta e o nebunie!
Strigătul bunicii mă făcuse să tresar. A ridicat recipientele. Am făcut ochii cât cepele în timp ce bunica ridica mâinile în aer şi izbea cutiile de pavaj.
— Nu mai suport nicio clipă.
A plecat.
— Unde te duci, bunico?
— S-o văd pe Hoa şi să-i spun lui Sáng că toate au o limită.
