Am lăsat cuvintele ei să mi se întipărească adânc în suflet. Avea dreptate. Devenisem o povară pentru mămica, pentru ea, pentru toată lumea.
Am întrebat-o dacă îmi dă timp de gândire câteva zile. Ştiu că trebuie să lucrez. Dar mi-e frică să întâlnesc oameni. Mi-e frică de întrebările lor. E bine că măcar Duyên nu mi-a pus prea multe întrebări. I-am povestit totul despre călătoria către Sud, însă nu şi despre faptul că trupul îmi fusese pângărit. Nu i-am povestit despre copilaş.
Nu are voie să afle, altfel i-ar spune lui Hoàng când o să se întoarcă. Şi, dacă află, n-o să se mai atingă de mine. Cine ar vrea să atingă o femeie care a fost călcată în picioare de alţi bărbaţi?
Astăzi mi-am frecat corpul până a sângerat. Vreau să-mi spăl mizeria de pe piele, dar e prea târziu.
21/6/1975
Hương a venit în vizită. E mai înaltă decât mine acum, mai frumoasă decât mi-aş fi putut imagina că o să devină. Pielea ei radiază tinereţe, în ochi îi scapără lumina inocenţei. Privind-o, am văzut ce-i mai bun în Hoàng şi în mine. Am văzut hotărâre şi dragoste de viaţă.
Azi părea foarte fericită. I-am sorbit vocea blândă cu care mi-a citit scrisoarea admiratorului ei. Mi-ar plăcea să-i pot spune că şi eu sunt admiratoarea ei, că o iubesc foarte mult. Cum e posibil să nu-i pot spune propriei mele fiice că o iubesc? în familia noastră ne arătăm iubirea, nu vorbim despre ea. Mămica nu mi-a spus niciodată că mă iubeşte, dar o arată, având grijă şi gătind pentru mine. Acum, că nu mai sunt capabilă să am grijă de Hương şi să gătesc pentru ea, aş vrea să am curajul să-i spun cât de mult o iubesc.
Dar probabil că acum Hương mă urăşte. Probabil că mă urăşte pentru că sunt proastă. Sunt proastă că i-am spus că l-am încurajat pe tatăl ei să plece la război. Sunt proastă, proastă, proastă!
1/7/1975
Mămica a trecut pe aici. Când i-am văzut oasele umerilor ieşiţi în afară, mi-am amintit de versurile unei vechi poezii populare: „Bătrâna mea mamă e o banană coaptă, agăţată de un copac, vântul ar putea s-o smulgă şi să cadă, lăsându-mă orfană”. Mămica nu e încă bătrână, împlineşte doar cincizeci şi cinci anul ăsta, dar nu arată tânără. Mi-e teamă că ar putea să cadă oricând, cărând povara mea grea în spate. Sunt o fiică oribilă că am fost furioasă pe ea, că am învinuit-o. Mi-ar plăcea să pot lua înapoi cuvintele pe care i le-am aruncat, dar cuvintele sunt asemenea apei: odată ce ţi-au ieşit pe gură, se varsă pe podea. Cuvintele sunt ca nişte cuţite, lăsând răni invizibile care continuă să sângereze.
Însă mămica nu a venit ca să vorbim despre cearta noastră. A insistat să mă duc împreună cu ea în oraş. Mi-a spus că rugase o vindecătoare cunoscută să mă ajute. Aşezată pe şaua din spate a bicicletei ei, mi-am odihnit capul pe cămaşa ei. Mirosea atât de curat, atât de proaspăt. Proaspăt ca plantaţiile de orez din satul nostru, în îndepărtata mea copilărie. Proaspăt ca râsul fraţilor şi al surorii mele. Cu ochii închişi, am văzut feţele zâmbitoare ale lui Thuận, Đạt şi Minh. Nu au cum să fie morţi. Trebuie să se întoarcă la mine.
Când am intrat în cartierul vechi, am ridicat capul. Treceam cu bicicleta pe alei înguste. Alei acoperite de paşii mei şi ai lui Hoàng. Acolo, sub acoperişul curbat al templului Bạch Mã, Hoàng îmi spusese că vrea să se căsătorească cu mine, sărutul lui îl simţeam încă fierbinte pe buze. Când o să se întoarcă? O să mă mai sărute vreodată?
O să am parte de acea zi în care să mă pot ierta? Când bicicleta s-a apropiat de Strada Medicinei Tradiţionale, nasul mi-a fost inundat de mirosul plantelor medicinale. M-am înfiorat. Eram din nou în Trường Sơn, iar în faţa mea stătea doamna Ninô, care fierbea un leac din junglă în oala ei de lut. A turnat lichidul dens într-un bol şi mi l-a pus în faţă. M-a întrebat dacă sunt sigură. În loc de răspuns, m-am uitat la burta mea. Sânge din sângele meu, copilul meu. Mă orbeau lacrimile în timp ce înghiţeam lichidul amar. Îmi ucideam copilul. Propriul meu copil.
— Ce faci, Hương?
Am tresărit, am ridicat privirea şi am văzut-o pe mama. Mi-a smuls jurnalul din mâini.
— Cum îndrăzneşti?
— Mămico...
Şi-a dus jurnalul în dreptul feţei şi a ţipat atât de tare, încât am făcut un salt înapoi.
Mă gândeam la ce să-i spun, când şi-a luat sandalele şi le-a aruncat înspre mine.
M-am ferit şi sandalele s-au izbit de perete cu un bufnet zgomotos.
— Gândurile mele sunt private, sunt doar ale mele! a urlat ea.
Mă holbam la femeia din faţa mea, cu faţa roşie şi părul în dezordine, o căutasem pe mama pe care o cunoşteam şi mi se păruse că o zăresc pentru o clipă în jurnalul ei, ca apoi să mă trezesc faţă în faţă cu o străină. Doar o străină ar fi vrut să mă lovească. Doar o străină ar fi făcut un copil cu un alt bărbat şi ar fi avortat ca să-şi ascundă păcatele.
— Eşti o ucigaşă de copii, m-a auzit spunând. L-ai trădat pe tăticul! Aşteaptă până o să-i spun.
— Bine. Du-te şi găseşte-l. Spune-i. Spune-i!
Am trântit uşa de la intrare în urma mea şi am fugit. Nu ştiam unde să mă duc, dar trebuia să scap de mama. Nu mai voiam să-i văd faţa.
Plânsul mi-a tăiat respiraţia şi am încetinit. Fugisem tot drumul până la podul Long Biên, cu trupul lui arcuindu-se ca un schelet peste Râul Roşu. Poate că tata murise. Poate că râul mă putea duce la el. Am închis ochii şi am văzut-o pe bunica pe când era copil, blestemată de ghicitor, am văzut-o pe mama în junglă, bând ierburi medicinale ca să avorteze. Fuseserăm blestemaţi cu toţii, generaţii întregi ale familiei Trần. Trebuia să-i pun capăt acum. M-am forţat să alerg mai departe.
Râul se încolăcea roşu în faţa mea. M-am uitat la curenţii lui rapizi. Fusesem aici cu Thủy, ne înmuiam picioarele în apă, râsetele noastre îmi răsunau încă în urechi. Nu mai aveam prieteni. Nici familie căreia să-i pese de mine.
— Hương.
Cineva m-a apucat de mână şi m-a tras înapoi.
— Îmi pare foarte rău.
Am împins-o pe mama la o parte şi am continuat să merg. Niciun cuvânt nu putea să repare ceea ce-mi făcuse.
A alergat în faţă şi mi-a blocat calea.
— Ai descoperit rădăcina suferinţei mele, dar e numai jumătate de adevăr. Te rog... dă-mi o şansă să-ţi explic.
Stăteam în colţul unei ceainării. Mama comandase pentru mine un pahar de lapte de soia, dar l-am lăsat pe masă, neatins.
— O să-mi răspunzi la toate întrebările? am întrebat-o.
A încuviinţat din cap, privind în jur, deşi ceainăria era goală; proprietara era pe stradă, vorbea cu vecinii ei.
— Cine e tatăl copilului?
A strâns ceaşca de ceai, i s-au albit monturile.
— Nu... nu ştiu.
— Cum adică nu ştii?
