Întinzându-mă cu burta de podea, am căutat pe sub paturi. Se adunase un strat subţire de praf. În timp ce mă ridicam, am strănutat. Punând deoparte perna mamei, am ridicat rogojina de paie şi am căutat printre şipcile de bambus care constituiau cadrul patului. Nimic.
Mi-am aţintit privirea asupra pernei. Părea uşor strâmbă. Am luat-o şi am strâns-o. Când mâinile mele au simţit ceva dur, inima mi s-a strâns. Iată-l, carnetul mai mic, ascuns în interiorul bumbacului moale. Era destul de nou, legat cu o bandă elastică. Am deschis la prima pagină. Scrisul de mână al mamei. La fel de nesigur ca în celălalt caiet. 16/5/1975
Fiule,
O să mă ierţi vreodată? Au fost nenumărate nopţi în care te-am visat. Am visat chipul tău vânăt. Chipul vânăt îngropat acum sub pământ, o, copilaşul meu, te rog să mă ierţi. Iartă-mă...
Jurnalul mi-a căzut din mână pe pat. Mama a avut un fiu. Cu cine? M-am ridicat în picioare, plimbându-mă încolo şi încoace prin cameră. Voiam să continui să citesc, dar mă temeam că lucrurile pe care le aflam aveau să-mi destrame familia. Mama începuse să-şi noteze gândurile recent, după ce se mutase în casa mătuşicii Duyên.
Aproape că-mi venea să râd de mine însămi. Iată-mă, crezând că am găsit cheia către secretul mamei mele, însă, odată ce-am deschis uşa, voiam s-o încui la loc şi să arunc cheia. Uneori, ceva e atât de teribil, încât simţi nevoia să te prefaci că nu există.
Ceasul de pe perete a bătut ora cinci. Mama, bunica şi unchiul Đạt puteau să se întoarcă dintr-o clipă în alta. M-am uitat la coperta jurnalului. Întrezărisem ceva din suferinţa mamei, trebuia să văd ce fel de monstru e. În afară de asta, lumea mea fusese deja zdruncinată, ignoranţa nu mai avea cum să o salveze acum.
Am dat pagina.
18/5/1975
Hoàng, dragul meu soţ, unde eşti? Războiul s-a terminat, mulţi soldaţi se întorc acasă. De ce nu am primit veşti de la tine?
O, dragul meu, pe vremuri credeam că dragostea mea pentru tine va fi destul de puternică să mă ajute să trec peste bombe şi gloanţe şi astfel să te găsesc şi să-ţi spun cât de rău îmi pare. Îmi pare rău. Am fost o laşă că am insistat să pleci la război. Abia după ce ai plecat am înţeles că tu erai viaţa mea. Junglele prin care am trecut, râurile pe care le-am traversat, tu ai călcat vreodată pe acolo? Am vânat cu disperare veşti despre tine, o, dragostea mea, nu sta departe de mine. Te rog, întoarce-te acasă. Te rog să mă ierţi. Te implor să mă ierţi. Noaptea trecută, în vis, m-ai privit cu asprime. Privirea ta îmi spune că nu mai sunt demnă să fiu soţia ta. Îmi pare rău... îmi pare atât de rău.
21/5/1975
Noaptea trecută, Duyên m-a trezit din somn. Noaptea era răcoroasă, dar eu eram leoarcă de sudoare. Mă ardea gâtul. Duyên mi-a spus că ţipasem. Am dat din cap, spunându-i că a fost doar un coşmar. Când a adormit la loc, am stat acolo, chircită în întuneric. Îmi era frică să adorm. Îmi era frică de întuneric. Ori de câte ori se apropia somnul sau întunericul, se repezeau la mine. Mă ţintuiau pe solul junglei, mâinile lor mă strângeau de gât. Alte perechi de mâini mă apăsau de pământ, de pietre şi de rădăcini. Când râdeau, gurile lor erau roşii ca focul. Durerea, asemenea unor cărbuni încinşi, îmi străpungea corpul. Eram sfâşiată în milioane de bucăţi. Unde sunt acum acei monştri? Sper să putrezească în jungle şi în văi, sper că sufletele lor n-o să se poată întoarce niciodată acasă.
Am citit din nou însemnarea. Despre ce era vorba? Cine erau ei?
30/5/1975
N-ar fi trebuit să mă aventurez afară, dar Duyên mi-a spus că o plimbare o să-mi facă bine şi că aerul proaspăt de pe malul râului o să mă învigoreze. Nu apucaserăm să ne îndepărtăm prea mult de casa lui Duyên, când în faţa ochilor noştri a apărut o baracă. Spre deosebire de alte locuinţe, acoperişul ei era acoperit cu frunze şi crengi, la fel ca punctul nostru sanitar din junglă. M-am ghemuit, fără să stau pe gânduri. Lângă mine nu mai era Duyên, nu mă mai aflam în Hà Nội, nici lângă paşnicul Râu Roşu. Mă aflam iar în coliba mea din Trường Sơn, unde un soldat tânăr, cu capul plin de bandaje albe, gemea sub mâinile mele. Se auzeau zgomote îndepărtate, focuri de armă, grenade explodând. Sora Hòa a venit într-un suflet. „Soră, vine inamicul!”, a spus ea. Hòa şi cu mine ne-am grăbit să-i scoatem pe soldaţi pe uşa din spate a colibei, în junglă şi de acolo în adăpostul secret. Cei care puteau să meargă ne-au ajutat. Am fugit, am gâfâit şi am fugit. Exploziile se apropiau, forţându-ne să ne ascundem urmele. M-am întors la colibă şi acolo am văzut soldaţi răniţi ţintuiţi pe stinghiile de bambus care le serveau drept pat.
„În poziţie de luptă”, am ţipat la Hòa, apoi am fugit într-un colţ al colibei şi mi-am luat arma. Din coliba vecină s-au auzit răcnete. Strigăte în dialectul Vietnamului de Sud.
Un bărbat a trecut în fugă pe lângă uşa noastră deschisă, aruncând ceva înăuntru. Nu ţin minte să fi apăsat pe trăgaci, ţin minte doar patul AK-ului izbindu-mă repetat în umăr. Bărbatul s-a oprit. Şi-a dus mâna la piept, a căzut în genunchi şi s-a prăbuşit. Grenada de mână pe care o aruncase se rostogolea pe podeaua de pământ, o explozie puternică. Totul s-a întunecat.
Vocea lui Duyên mă chema. Am clipit şi mi-am dat seama că mă aflu pe malul Râului Roşu, înconjurată de bărbaţi, femei şi copii. Se holbau la mine, şuşotind. Îmi doream să dispar, să mă târăsc într-o crăpătură a pământului. În ochii oamenilor, înnebunisem, posedată de fantome, o femeie îi spunea lui Duyên că ar trebui să caute un şaman şi să aducă o ofrandă, ca să alunge spiritele morţilor care-mi furaseră sufletul.
3/6/1975
Îmi petrec zilele înăuntru, nu îndrăznesc să ies. În dimineaţa asta, prin dreptul ferestrei mele a trecut un bărbat. Îşi pierduse ambele braţe. Un bărbat atât de chipeş. Bărbaţii alături de care am călătorit către Sud erau şi ei chipeşi. În ochii lor se citea speranţă, aveau cântece pe buze, râsete în inimă. Dar la clinicile la care am fost repartizată bărbaţii care veneau la mine nu mai cântau. Unora le curgeau măruntaiele afară prin stomacul sfâşiat, unora le atârnau braţele sau picioarele, altora le explodase jumătate de faţă. Oare mă urau când eram nevoită să-i operez fără anestezic? Tăiam în ei în timp ce stăteau legaţi de mese de operaţie improvizate. Ar fi trebuit oare să mă străduiesc mai mult să le salvez membrele?
Şi cei doi bărbaţi care fuseseră arşi de vii de napalm, lacrimile mele nu puteau să stingă fumul care se ridica din carnea lor. Aş fi putut să fac mai multe ca să-i salvez?
15/6/1975
Tocmai găteam, când din casa unui vecin s-au auzit zgomote înfricoşătoare. Un bărbat îşi bătea câinele şi ţipa la el. Am auzit urletele câinelui şi m-am văzut întinsă pe jos în junglă, cu mâinile legate la spate. Durerea radia din picioarele care sângerau.
„S-o fut pe mă-ta!” Un bărbat m-a lovit cu putere în stomac. „Mi-ai omorât prietenul.”
După lovitură, m-am încovrigat, impunându-mi să nu zbier. Dacă o făceam, îi dădeam satisfacţie duşmanului. Am privit în jur. Coliba clinicii mele nu era departe, deasupra acoperişului ei se ridicau coloane de fum. Mi s-a strâns stomacul. Ce se întâmplase cu cei care rămăseseră în colibă?
Un alt bărbat m-a apucat de păr.
„Arată-ne unde ţi-ai ascuns tovarăşii!” Mi-a smucit capul şi l-a rotit, să pot vedea în toate direcţiile. „Unde naiba e?”, a răcnit. „Arată-ne şi o să-ţi cruţăm viaţa.”
Am închis ochii, fără să cred în promisiunea inamicului. Aş fi fost o proastă să am încredere în ei. Din fericire, adăpostul era departe, de partea cealaltă a colibei. Printre pacienţii care se ascundeau se afla şi un ofiţer de rang înalt pe care probabil că inamicul îl vâna. Garda lui personală răspundea de apărarea adăpostului, dar, dacă inamicul îl descoperea, lupta gărzii ar fi fost ca un ou aruncat în bolovani.
„Spune odată, curvă comunistă cu pizda flocoasă!” O lovitură m-a nimerit în coaste. Alta în faţă. Nu m-am putut abţine să urlu.
Au venit copiii lui Duyên, să mă întrebe ce-i în neregulă. Totul e în neregulă cu mine. Poate că e adevărat că am fost posedată de fantome. Poate că mi-au luat sufletul, iar acum sunt o carcasă goală.
Am strâns jurnalul la piept, fiecare celulă a corpului meu simţind durere pentru mama. Încercasem să-mi imaginez oroarea prin care a trebuit să treacă, dar era mult mai rău de atât. Ce noroc că mama reuşise să scape din strânsoarea morţii şi să se întoarcă la mine. Ce curajos din partea ei să lupte pentru camarazii ei. Abia aşteptam să-i spun cât de mândră eram să fiu fiica ei.
Am ridicat capul. Dinspre uşă nu se auzea niciun zgomot. M-am uitat încă o dată la ceas. Timpul se scurgea. Am ridicat jurnalul cu ambele mâini, dând cu mare grijă pagina.
17/6/1975
Noaptea trecută, în visele mele vuiau avioanele inamice. Jungla era zguduită de explozii. Fumul îmi ardea ochii. Aerul duhnea a carne arsă. Un stâlp al clinicii se prăbuşise peste stomacul lui Dương, stomacul pe care-l cususem cu câteva zile în urmă. Lângă Dương zăceau bucăţi împrăştiate din trupul infirmierei Sánh. Ştiam că ar fi trebuit să duc în grabă pacienţii în adăpost, dar m-am pomenit ieşind în fugă din clinică, sub cerul liber. Mi-am ridicat capul către cer, ţipând la inamicul laş care stătea undeva sus în acele avioane.
M-am trezit din nou, cu lacrimile sugrumându-mi gâtlejul. Asta se întâmplă în fiecare noapte. Capul îmi zvâcnea. Aveam nevoie de apă, dar nu puteam să mă ridic. Aveam mâinile lipicioase, la fel de lipicioase ca sângele infirmierei Sánh.
Vreau să-l întâlnesc pe pilotul care a lansat racheta şi a omorât-o pe Sánh. Vreau să-i mânjesc faţa cu sângele ei, ca să-i poată gusta suferinţa.
20/6/1975
Duyên mi-a spus că au un post liber la fabrica ei şi că a vorbit cu şeful ei despre mine. Aş putea să obţin slujba, dacă vreau. Mi-a spus că nu trebuie să ai cine ştie ce abilităţi. Urma să calc hainele noi, să le împăturesc şi să le pun în cutii. Prima oară am scuturat din cap, dar ea mi-a spus că munca manuală mi-ar prinde bine; mi-ar împiedica mintea să o ia razna.
— În plus, nu poţi să trăieşte la nesfârşit din munca mamei tale, a spus ea.
