— Nici măcar să nu-ţi treacă prin minte, fiule, a spus femeia. Abia ne descurcăm cu mâncarea. Nu putem să angajăm pe nimeni.
— Pot să-mi împart orezul cu ea, a spus o fetiţă.
— Şi eu. Şi eu, i s-au alăturat alte voci.
— Aş putea fi o rudă îndepărtată care a venit în vizită, a spus Ngọc. Te rog, mătuşico. Sunt cinstită şi harnică. Lasă-mă să am grijă de copiii dumitale. Pot să gătesc şi să fac curăţenie. Ştiu să plantez orez, o să fac tot ce-mi ceri. Tot ce-ţi cer e mâncare şi un loc de dormit.
— Păi, nu sunt sigură... o să trebuiască să-l întreb pe soţul meu mai întâi.
— Tăticul o să fie de acord. Se plânge mereu că e prea multă muncă, a spus un băiat.
— Pot să-ţi învăţ copiii să scrie şi să citească, a spus Ngọc. Părinţii mei m-au trimis la cea mai bună şcoală. Am avut chiar şi un profesor particular. Era adevărat ce spunea şi, când a spus-o, Ngọc a început să plângă.
— Mămico, mămico, te rugăm, las-o să stea, implorau copiii.
Când am ridicat capul şi am privit prin gard, n-am mai zărit-o pe fiica mea. Toată lumea plecase, lăsând în urmă doar o curte pustie.
SECRETUL MAMEI MELE
HÀ NỘI, 1975-1976
Aşezată lângă unchiul Đạt în acea seară şi ascultându-i povestea, mi-am dat seama că războiul este monstruos. Dacă nu-i omora pe cei pe care-i atingea, le lua o parte din suflet, răpindu-le posibilitatea de a mai fi vreodată întregi.
Un plânset. Bunica a apărut din întuneric, cu lacrimi scânteindu-i pe obraji. Şi-a desfăcut braţele şi le-a strâns în jurul unchiului Đạt.
— Prin ce călătorie ai fost nevoit să treci. Îmi pare rău, fiule.
— Şi mie îmi pare rău, mămico... Că mi-a luat atâta vreme să mă întorc.
— Nu mai contează. Acum eşti aici.
Arborele bàng se agita, crengile lui se loveau de acoperiş. Văzusem o pereche de păsări maronii construindu-şi cuibul pe o creangă înaltă. Acum le-am auzit chemările. Soarele încă nu răsărise, dar am zărit lumină în faţa mea: acum, că unchiul Đạt era acasă, eram sigură că mama o să se întoarcă.
— Ceai? am întrebat.
Bunica şi-a pus geaca.
— Înapoi în pat, amândoi.
A apucat ghidonul bicicletei, apoi a descris un cerc, zâmbindu-i unchiului Đạt.
— Ngọc şi Sáng o să fie foarte bucuroşi să te vadă.
Turnam apă în ceainic, când unchiul Đạt şi-a dres vocea.
— Hương, fă-mi un serviciu.
— Sigur.
Am dat din cap, aşteptându-mă să mă trimită să-i mai fac rost de băutură.
— Sper ca Nhung să nu se întoarcă. Dacă se întoarce, spune-i că nu-s acasă.
— Dar de ce, unchiule?
— Ei bine... lucrurile se schimbă. Oamenii se schimbă.
Mi-am muşcat buzele. Domnişoara Nhung păruse atât de afectată cu o seară în urmă.
— Îmi pare rău, unchiule, dar nu pot să mint. Domnişoara Nhung a fost mai drăguţă cu bunica decât soţia unchiului Sáng. E unul dintre puţinii oameni care încă ne vizitează casa, în ciuda ocupaţiei bunicii.
— Relaţia dintre noi s-a terminat, Hương.
— M-a învăţat să merg pe bicicletă...
— Nu-mi pasă şi nu mai vreau să vorbesc despre ea. Bine?
Duritatea vocii lui m-a făcut să mă întorc cu spatele. După ce am terminat micul-dejun, mă pregăteam să hrănesc porcii care guiţau, când am auzit-o pe mama strigându-mă de la uşă. Când am deschis-o, am fost întâmpinată de chipul ei udat de lacrimi.
— Hương, unde-i unchiul tău?
Unchiul Đạt stătea cu spatele la noi. Era nemişcat ca o statuie îngheţată de timp.
— Đạt!
Mama s-a apropiat de el cu paşi împleticiţi.
Unchiul a rămas nemişcat, până când au început să-i tremure umerii. A apucat roţile căruciorului şi s-a întors. Trupul lui era scăldat în lumina dimineţii, pieptul adâncit sub cămaşă, obrajii supţi, acoperiţi de barba nerasă. Cioturile picioarelor. Cicatricile lor înfiorătoare.
