— Soră Ngọc.
Faţa i s-a strâmbat într-un zâmbet.
Mama l-a îmbrăţişat, amândoi plângeau înfundat.
— Ai ajuns acasă.
A îngenuncheat, atingându-i cioturile.
— Picioarele tale... îmi pare rău.
— Mama mi-a spus că ai fost pe front. Mă bucur că ai scăpat cu viaţă de acolo.
— Frate, mai bine mi-aş fi pierdut braţele şi picioarele.
— De ce zici asta, soră? Ce s-a întâmplat?
Mama nu a răspuns. Spatele i s-a încovoiat, de parcă ar fi trebuit să poarte o povară mai mare decât ea însăşi.
— Ai păţit ceva, soră? Spune-mi.
Unchiul Đạt şi-a şters lacrimile.
— Între noi nu există secrete, ai uitat?
Privirea mamei îmi spunea că şi-ar dori să rămână câteva clipe doar cu fratele ei. Avea un secret pe care nu voia ca eu să-l aflu.
Guiţatul porcilor devenise un ţipăt pătrunzător.
— Animalele astea afurisite, am mormăit. Mă duc să le hrănesc.
M-am dus în grabă la animale, le-am pregătit mâncarea şi am deşertat-o în troacă. În sufragerie, mama turna ceai în ceşti. M-am furişat în cameră, ştergându-mi mâinile de pantaloni. Lăsând uşa uşor întredeschisă, am tras cu urechea. Era prima oară când eram recunoscătoare că avem o casă mică şi că bucătăria nu e departe.
— Mama mi-a spus că l-ai văzut pe Hoàng, a spus mama.
— Amândoi am făcut instrucţia în Ba Vi, împreună cu Thuận, soră. Din nefericire, am fost separaţi înainte de a pleca spre Sud. L-am revăzut câteva săptămâni mai târziu, când m-am îmbolnăvit de malarie şi am fost nevoit să zac pe marginea drumului.
— Cum era? Cât timp aţi petrecut împreună?
— Avea moralul ridicat şi era sănătos. În singura zi petrecută împreună am râs mai mult decât în multele luni de dinainte. Hoàng vorbea întruna despre tine. Mi-a povestit că şi-a rupt cămaşa ca să-ţi câştige afecţiunea...
— Ştii încotro se îndrepta? L-ai mai văzut de atunci? întrebările mamei îmi dădeau de înţeles că nu vrea să vorbească despre amintirile plăcute pe care le împărtăşea cu tata.
— Nu l-am mai văzut pe Hoàng, nu... a spus unchiul meu. Se îndrepta către Sud, dar nu ştiu exact încotro. Mi-a spus că o să facă tot posibilul să supravieţuiască, să se întoarcă la tine.
— Nu-l merit, frate.
Cuvintele mamei n-au fost cuţite, dar m-au făcut să sângerez ani de zile după aceea.
— De ce spui asta, soră? Ce s-a întâmplat?
— Nu pot să-ţi spun.
— De ce nu?
— Fiindcă mi-e ruşine de mine. Am făcut ceva foarte rău. Sunt un om foarte, foarte rău.
Mi-au transpirat palmele. Aşadar suspiciunea mea era întemeiată. Mama omorâse oameni pe câmpul de luptă. Oameni nevinovaţi.
— Ascultă-mă, soră Ngọc. Uită-te la mine. N-o să te judec. Ai încredere în mine.
Tăcere. Târşâitul picioarelor mamei. Pleca? Am întins mâna spre clanţă, pregătită să dau buzna şi s-o opresc.
— Soră Ngọc, cu toţii a trebuit să luptăm cu duşmanul ca să putem supravieţui. Nu te simţi vinovată...
— Nu e vorba de asta, frate. E mai rău de atât.
— Spune-mi. Am văzut destule grozăvii ca să înţeleg. Tăcere.
— Soră, dacă nu poţi să vorbeşti cu mine, destănuie-te mamei. Ea te poate ajuta.
— Nu, frate... Nu pot s-o împovărez pe mama. În plus, mă simt murdară. N-o merit. Nici pe Hương n-o merit.
Mi-am acoperit gura cu mâinile.
— Nu ştiu prin ce ai trecut, soră, dar faptul că ţi-ai riscat viaţa pentru Hoàng e foarte onorabil. Şi trebuie să fi salvat mulţi pacienţi de-a lungul timpului.
Tăcere.