Am închis ochii, încercând să mă conving de ceea ce urma să spun. Partidul avea să ne protejeze de orice răscoală. Până la urmă, noi şi alţi proprietari de pământ le finanţaserăm trupele.
— Ştiu, Diệu Lan. Dar sunt îngrijorată.
— O să fie bine, mătuşico. Muncim la fel de mult ca toată lumea. Le dăm oamenilor de lucru. N-am făcut nimic rău. Công şi cu mine am vorbit deja despre asta... Şi, mătuşico, nu putem să plecăm pur şi simplu. Lucrătorii şi familiile lor depind de noi. Mormintele părinţilor mei trebuie îngrijite. În plus, cum am putea să abandonăm totul? Părinţii şi bunicii mei au construit toate astea cu preţul vieţii lor. Nu putem să fugim din cauza unor zvonuri. Doamna TÚ a dat din cap.
Ţinând bolul în mână, am ieşit din bucătărie. În curte, arborele longan înflorea, desfăşurând un dom de perle peste coroana lui verde. În loc să-mi aducă bucurie în suflet, vederea lui mi-a adus aminte că momentele paşnice ar putea să aibă o viaţă la fel de scurtă ca florile – să dispară suflate de o rafală puternică de vânt. Vestea plecării familiei Đinh putea fi un avertisment.
— Uite, mămico!
M-am întors şi l-am văzut pe Đạt, cu umerii scăldaţi în soare, venind în grabă. Pe atunci avea paisprezece ani, era mai înalt decât mine şi bine făcut. Thuận, de opt ani, şi Hạnh, de şapte ani, alergau după el. Ducându-şi ghiozdanele în mâini, se întorceau de la şcoală.
Đạt şi-a desfăcut palma şi mi-a arătat o pasăre tremurândă. N-avea pene şi aripile îi atârnau pe lângă trup.
— O pasăre sẻ, mămico. Am găsit-o sub un copac.
— Eu am văzut-o prima.
Hạnh a scuturat din cap.
— Ba nu, eu am văzut-o primul.
Thuận s-a îmbujorat.
— Hai să zicem că toţi trei aţi găsit-o în acelaşi timp. Nu mă puteam abţine să râd.
— Duceţi biata creatură înapoi la copac. Probabil că mama ei o caută. Dacă nu găsiţi mama, hrăniţi-o cu apă şi insecte.
— Vreau să văd, vreau să văd, s-a auzit o voce de după poartă.
Era mămica ta, Guava, Ngọc. Pe atunci era o fată frumuşică de cincisprezece ani. Îi strălucea pielea, avea gropiţe adânci în obraji şi îşi ducea ghiozdanul în mână.
Copiii s-au lăsat pe vine, studiind pasărea şi dezbătând ce să facă. Am intrat repede în casă, în dormitor. Sáng era deja în picioare în pătuţul lui şi plângea.
— A venit mămica, am gângurit, punând terciul jos şi luându-l în braţe.
Bebeluşul meu era atât de drăguţ cu ochii ăia mari şi obrajii grăsunei.
Sătenii care veneau în vizită îl ciupeau de obraji, spunând că e leit taică-său.
— Mẹ, mẹ, bâiguia Sáng, ridicându-mi bluza.
Avea aproape un an, dar încă nu-l înţărcasem. Ştiam că avea să fie ultimul meu copil.
Imediat ce şi-a astâmpărat setea, a arătat către terci.
— Ţi-e foarte foame, aşa-i?
Am chicotit.
După ce Sáng a terminat de mâncat, m-am schimbat în bluza mea preferată de mătase verde. Công o comandase pentru mine din faimosul sat Vạn Phúc, unde oamenii ţeseau mătase de mai bine de o mie de ani. Ţesătura era rafinată, compusă din mai multe straturi, cu străvechiul cuvânt vietnamez Phúc – Binecuvântări – ţesut în ea de mai multe ori. Cămaşa era groasă, perfectă pentru vremea răcoroasă de toamnă.
În timp ce-mi încheiam ultimul nasture, am ridicat capul. Am auzit voci şi zgomot de paşi grăbiţi.
— Đả đảo địa chủ cường hào!
Ţipetele au năvălit prin fereastra pe jumătate deschisă: „Jos cu moşierii netrebnici!”
M-am grăbit să ajung la fereastră, am împins obloanele de lemn, deschizându-le larg.
Un grup de oameni înarmaţi cu cărămizi, cuţite, ciomege şi feţe furioase îi târau pe Minh şi pe Công prin curte. În hainele lor maronii de fermieri, fratele şi fiul meu erau desculţi, cu picioarele stropite de noroi şi de sânge, cămăşile şi pantalonii sfâşiaţi, mâinile legate la spate. Erau traşi de păr şi de braţe. Cu mai puţin de o oră în urmă, fuseserăm împreună cu ei pe plantaţia de orez.
— Minh, frate Công! am zbierat. Mulţimea şi-a întors atenţia către mine.
— Prindeţi-o! E căţeaua bogată. Proprietăreasa ticăloasă! a strigat o femeie, arătând spre faţa mea. Avea o frunte mare, ieşită în afară, şi dinţi ca de iepure. Am recunoscut-o pe măcelăreasa din piaţa satului. Se spunea că-şi înşală clienţii. Târziu, mult mai târziu, am aflat că Việt Minh-ul alesese cu bună-ştiinţă bần cố nông – ţărani fără pământ care se săturaseră sau erau supăraţi pe viaţă – pentru a conduce acţiunile Reformei Agrare.
— Omorâţi-i pe toţi moşierii ticăloşi! scanda mulţimea.
Mulţi dintre ei mă arătau cu degetul.
M-am întors, l-am ridicat pe Sáng în braţe, căutând cu disperare un loc în care să mă ascund. M-am strecurat într-un colţ, cu Sáng ţinându-se strâns de pieptul meu. Copilaşul meu. Trebuia să-mi protejez copilaşul.
Uşa s-a dat de perete. Doi bărbaţi au dat buzna în casă împreună cu măcelăreasa. În ochii lor luceau furia şi surescitarea.
— Uite-o acolo, căţeaua! a strigat femeia dezvelindu-şi dinţii. Prindeţi-o! Duceţi-o afară!
Cineva m-a apucat de păr şi m-a tras în sus. În timp ce ţipam, femeia mi l-a smuls pe Sáng. Bărbatul mi-a sucit braţele la spate şi mi le-a legat cu o sfoară.
— Afară, căţea! a mugit unul dintre bărbaţi.