Ochi Vânăt a ridicat arma şi a ţintit către interiorul căruţei. Un şuvoi de gloanţe mi-a asurzit urechile. Cartofii săreau din căruţă ca nişte peşti răniţi. Soldaţii rămaşi afară au început să râdă zgomotos, lăsându-şi capul pe spate. Am simţit gust de sânge; îmi muşcasem limba.
SĂ TE RIDICI ŞI SĂ CAZI DIN NOU
HÀNỘI, 1973-1975
Bombardamentele au încetat. Eram surprinsă să văd cât de albastru e cerul, chiar dacă ploua.
Bunica şi cu mine stăteam în genunchi pe locul casei noastre prăbuşite, adunând cărămizi sparte în două coşuri de bambus. Mâinile noastre căpătaseră culoarea cărămizilor; la fel şi hainele. În apropiere, craterul unei bombe era pe jumătate plin cu apă de ploaie. Mă privea cu singurul său ochi tulbure. Mă gândeam la pilotul american. Oare el aruncase bomba? Ce se întâmplase cu el şi oare avea şi el o fată, ca mine?
Coşurile erau pline. Bunica s-a întins după prăjina de bambus, aşezând-o în echilibru pe umăr. S-a aplecat, agăţând prăjina în frânghiile groase care ţineau coşurile. Am mijit ochii când s-a ridicat în picioare, săltând coşurile pe umărul ei slab, mergând cu paşi şovăitori spre craterul bombei, cu degetele de la picioare răşchirate. Am prins-o din urmă şi am ajutat-o să răstoarne conţinutul coşurilor în ochiul tulbure. Apa a ţâşnit din crater.
În jurul nostru, bărbaţi, femei şi copii cu haine rupte şi feţe fantomatice făceau acelaşi lucru, umplând ochiul iadului cu rămăşiţele căminelor lor.
— Mẹ Diệu Lan ơi, Hương ơi! ne-a strigat o voce.
Am scăpat ţăndărite de cărămizi din mână. Mama mea. Se întorsese.
M-am ridicat, m-am împiedicat şi am alergat înainte, în lumina slabă a după-amiezii, mama împingea pe lângă ea o bicicletă; pe locul din spatele şeii stătea ceva.
— Mẹ! am strigat la ea.
Ne-am apropiat. Privirea mea i-a descoperit chipul şi picioarele mi s-au oprit. Nu era mama, era mătuşa Hạnh.
Mătuşica Hạnh şi-a sprijinit bicicleta de o grămadă de moloz şi a venit în grabă spre mine. S-a lăsat în genunchi, luându-mă în braţe. Lacrimile ei îmi curgeau pe faţă.
— O, micuţă Hương. Mama ta încă nu s-a întors? Am scuturat din cap, îngropându-mi faţa în pieptul mătuşii, în căutarea căldurii mamei mele. Mătuşica Hạnh era al cincilea copil al bunicii, cu opt ani mai tânără decât mama. Locuia departe, în provincia Thanh Hóa, în oraşul natal al soţului ei.
— Hạnh.
Bunica a ajuns lângă noi şi ne-a îmbrăţişat pe amândouă.
— Eram bolnavă de îngrijorare.
Mătuşica Hạnh a pipăit faţa, trupul şi braţele bunicii, să se asigure că nu-i lipseşte nimic.
— Ah, prostuţo. Nu-i uşor s-o omori pe bivoliţa asta bătrână.
Bunica a râs. Vocea ei se avânta în sus, liberă. Mi-am dat seama că şi eu zâmbesc.
Ajutând-o pe mătuşica Hạnh să împingă bicicleta, trăgeam cu ochiul la pachetul din spate. Foamea îmi rodea stomacul, dar n-ar fi trebuit să mă aştept ca mătuşa să ne aducă de mâncare. Soţul ei, unchiul Tuấn, plecase la război. Ea preda la o şcoală primară şi lucra singură în orezăria ei; tot ce câştiga trebuia să împartă cu grijă, deoarece copiii ei erau mici, iar părinţii soţului, bolnavi.
— Cât ai făcut cu bicicleta până aici, Hạnh? a întrebat-o bunica.
— Puţin mai mult de o zi şi o noapte, mămico.
— Să nu mai faci asta, te rog. E drum lung şi periculos.
— Tu ai mers odată trei sute de kilometri pe jos, ţii minte, mămico?
Pe măsură ce ne apropiam de craterul bombei, vecinii ne opreau, punându-i mătuşicii o groază de întrebări.
Nu auzeam ce spun, fiindcă am rămas în urmă, ca s-o studiez din spate pe mătuşa mea. Pe atunci arăta exact ca mama, cu părul catifelat curgându-i până la talia subţire, o, cât de dor îmi era să-mi trec degetele prin părul mamei. Ne spălam întotdeauna împreună pe cap, sub umbra unui arbore bàng. Acele zile păreau îndepărtate, asemenea unui vis; acum până şi îndrăgitul nostru arbore era doar o amintire.
— Cine are grijă de copiii tăi, Hạnh? Ce fac micuţii Thanh şi Châu? a întrebat-o bunica odată ce-am rămas din nou singure.
— Se descurcă foarte bine singuri, mămico. Ar trebui să vezi ce s-au înălţat.
Am ajuns la grămada de moloz care fusese casa noastră. Mătuşica Hạnh şi-a sprijinit bicicleta de trunchiul rupt al arborelui bàng. Bunica plantase copacul ăsta pe când construia casa. Arborele bàng ne împodobise în fiecare primăvară pragul cu boboci de smarald, în fiecare vară cu fructe nu prea gustoase, în fiecare toamnă cu frunze de foc şi în fiecare iarnă cu o reţea de crengi zvelte. Acum rădăcinile străpungeau aerul asemenea unor mâini arse, ridicate spre cer.
— Of, copacul meu. Casa mea.
Mătuşa Hạnh a mângâiat scoarţa sfâşiată.
— Trong cái rủi có cái may, a spus bunica. În ghinion se ascunde norocul, o să plantăm alt copac şi o să construim altă casă.
Mătuşa Hạnh şi-a şters ochii cu mâneca de la cămaşă.
— Şi unde aţi dormit?
Am arătat spre peticul de noroi, fosta noastră curte din spate. Prietenii bunicii tăiaseră câteva crengi de bàng, înfigându-le apoi în pământ asemenea unor ţăruşi de cort. Crengile susţineau acum colţurile unei folii de plastic, formând acoperişul adăpostului nostru. O rogojină zdrenţăroasă din paie constituia podeaua, trei cărămizi întregi – soba de gătit, iar o găleată de tinichea – oala de gătit. Adunasem crengi uscate şi frunze pentru foc.
Mătuşica Hạnh a clătinat din cap. A desfăcut cordonul de cauciuc care fixa sacul maroniu de bicicleta ei.
— Doar nişte orez şi cartofi dulci.
Am ajutat-o să desfacă legătura – îmi lăsa gura apă la gândul mâncării.
— Ai multe guri de hrănit, Hạnh, a spus bunica. Hương şi cu mine avem bonuri de masă.
