Am stins lampa şi m-am strecurat în pat.
— La ce oră pleci, em?
Am simţit pe faţă bărbia lui Hùng. M-a învelit în căldura plăpumii noastre.
— La începutul celui de-al cincilea interval. În jur de trei dimineaţa.
— Mi-ar plăcea să mă laşi să plec în locul tău. Femeile n-ar trebui să călătorească.
— Nu fi prostuţ, anh Hùng.
I-am alungat ideea cu un râs silenţios.
— Tata şi fratele Công o să aibă grijă de mine. În plus, trebuie să-mi prezint omagiile maestrului Thịnh.
Cu ocazia acestei călătorii la Hà Nội, aveam să-mi vizitez şi învăţătorul din copilărie, care fusese bolnav, şi aveam să-i văd casa de pe Strada Argintului. De asemenea, era şi o ocazie bună să-l ajut pe tatăl meu. Afacerile nu-i mergeau prea bine. Odată cu extinderea celui de-Al Doilea Război Mondial, sosiseră japonezii. Ne conduceau prin intermediul francezilor, împovărându-ne cu un nou rând de impozite şi taxe.
— Dar Hà Nội-ul e departe, em, a insistat Hùng. Ţi-am mai spus că un învăţător de la noi de la şcoală a auzit poveşti despre soldaţi japonezi care au jefuit sate din Nord şi au atacat civilii.
— Ei, astea-s doar zvonuri, nu crezi, anh?
— S-ar putea să fie adevărat. Războiul ăsta nebunesc le dă prea multă putere japonezilor.
— Îţi faci prea multe griji.
Am tras plapuma să acopăr braţul lui Hùng.
— Ţi-am spus de atâtea ori, tata cunoaşte drumurile. I-am amintit că regiunea nordică, în care se zvonea că sunt probleme, se află în apropierea graniţei cu China, departe de locurile prin care urma să călătorim.
— Dar promiţi că o să fii atentă? m-a implorat Hùng. Grijile lui legate de călătorie mi se păreau inutile. Japonezii spuseseră la radio că asiaticii ar trebui să-i iubească pe asiatici şi că nu au venit ca să lupte. Spuseseră că vor ajuta Việt Nam-ul să-şi câştige independenţa. Văzusem cu ochii mei cât de politicoşi erau soldaţii japonezi. Un grup trecuse prin satul nostru. La început, vederea uniformelor lor maronii, a bocancilor lustruiţi şi a săbiilor clătinându-se la brâu mă speriase. Dar bătuseră timid la poarta casei noastre, întrebând-o pe mama mea dacă ar putea folosi curtea noastră pentru a lua prânzul. Erau atât de tineri soldaţii aceia şi prietenoşi pe deasupra. Se jucaseră cu copiii mei, trimiţând mingea cu pene jianzi sus în aer, râzând la fel cum râdeau şi băieţii vietnamezi.
M-am lăsat purtată de valul somnului, trezindu-mă un pic cam târziu, în sunetul unui freamăt stins, în zgomotul paşilor grăbiţi şi al bivolilor lovind cu piciorul pământul curţii. Am bâjbâit în beznă după geanta şi hainele pe care le lăsasem lângă intrarea în dormitor şi m-am furişat afară.
Pe verandă, sub lumina a trei lămpi mari cu kerosen, părinţii mei, Công, soţia lui, Trinh, şi doamna TÚ încărcau saci cu cartofi într-o căruţă lungă. Căruţa se sprijinea pe roţi mari, iar cadrul ei de lemn era acoperit cu mai multe rânduri de frunze împletite de palmier.
Afară, în ploaie, o pereche de bivoli de apă mestecau iarbă proaspătă, cu coarnele arcuindu-se deasupra capetelor.
Grăbindu-mă să le dau o mână de ajutor celor din familia mea, m-am lovit cu genunchiul de marginea căruţei şi aproape că m-am prăvălit pe jos în curte.
— Hei, ai grijă.
Công m-a apucat de braţe, ajutându-mă să-mi recapăt echilibrul.
— Eşti bine?
Trinh a ridicat privirea de la sacul pe care-l ţinea în braţe.
— Am dormit atât de mult că sunt ameţită, i-am spus ruşinată.
— Haide, Diệu Lan, ştiu că astă noapte l-ai alăptat pe Dạt.
Doamna TÚ i-a dat un sac tatălui meu, care stătea în căruţă.
— E bine că, plecând în călătoria asta, îl înţarci pe Dạt.
Mama s-a aplecat să ridice un sac.
— Are deja treisprezece luni.
Gândul de a-l hrăni pe Đạt m-a făcut să simt o senzaţie dureroasă în piept. Sânii au început să mi se umple de lapte.
— El nu vrea să fie înţărcat, am izbucnit.
— Ştiu de la cine a moştenit genele, a chicotit tatăl meu. Când aveam patru ani, încă sugeam la sân. Mama a încercat tot felul de metode să mă înţarce. Nimic n-a funcţionat. Până într-o zi...
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Công.
— A mâncat câţiva ardei iuţi ochi-de-pasăre. I-a cules din grădină, erau copţi bine, iuţi ca focul. Laptele ei a devenit atât de iute, încât l-am scuipat şi nici că m-am mai apropiat de el.
Râsul nostru a umplut veranda, amestecându-se cu mirosul pământului proaspăt, stârnit de ploaie.
— Sst! Vecinii o să creadă că suntem nebuni că râdem la ora asta.
Doamna TÚ încerca să-şi reţină chicotitul, strângând din dinţii ei negri.
— Pun pariu că le-ar plăcea să aibă şi ei ceva din nebunia noastră.
Trinh mătura podeaua cu o mătură mare.
