— Aşadar? a întrebat ea când el a ridicat privirea.
— Doamnă Trần, nu cred că aţi vrea să ştiţi.
— De ce nu, domnule?
Mâna mamei şi ceainicul s-au oprit în aer.
— Poate că e mai bine să nu ştiţi.
— În cazul ăsta, sunt foarte curioasă.
Mama s-a aplecat peste masă, cu fruntea încreţită de îngrijorare.
Bătrânul mi-a studiat faţa, privirea lui făcându-mă să simt fiori pe şira spinării.
— Doamnă Trần, dacă ţineţi să aflaţi... fiica dumneavoastră o să aibă o viaţă foarte grea, o să fie bogată o vreme, dar o să piardă totul şi o să devină o cerşetoare fără căpătâi într-un oraş îndepărtat. Ceainicul a alunecat din mâna mamei împrăştiind ceai aburind pe podea.
— Mẹ!
Am alergat la ea.
A ocolit cioburile şi m-a tras în braţele ei.
— Sunteţi sigur, domnule TÚC?
— Asta spun palmele ei, doamnă Trần. Îmi pare rău. Mama m-a strâns de umeri.
Mama nu l-a mai primit niciodată pe domnul TÚC şi mi-a interzis să mă apropii de casa lui. Profeţia lui a îngrozit-o atât de tare, încât m-a dus în secret la nenumărate temple şi pagode ca să se roage pentru binecuvântarea mea. În timp ce o priveam arzând teancuri de bani ritualici1 pentru fantome nevăzute şi oferind purcei fripţi diavolilor invizibili, îl detestam pe bătrân.
Doi ani mai târziu, când am împlinit doisprezece ani, domnul TÚc a murit de bătrâneţe. Înmormântarea lui a fost una dintre cele mai mari la care fusese martor satul nostru. Oameni din nenumărate regiuni au venit să-şi prezinte omagiile. Au vorbit şi au tot vorbit despre cât de adevărate se dovediseră predicţiile sale.
Cu toate acestea, nu reuşeam să pricep cum ar putea să aibă dreptate în legătură cu viitorul meu. Cum puteam eu să ajung cerşetoare? Familia mea era de departe cea mai bogată din sat. Grajdurile noastre erau pline de animale, câmpurile noastre pline de orez şi legume. Cu căruţa trasă de bivoli, tatăl meu începuse să transporte produsele noastre la Hà Nội, unde le vindea unor restaurante selecte, obţinând un profit ridicat. Noaptea, când ascultam ţăcănitul abacului mamei, ştiam că avem o mulţime de bani. Deşi trebuia să le plătim tot felul de taxe francezilor şi împăratului, părinţii mei munceau din greu. În cele din urmă, previziunea domnului TÚC s-a dizolvat ca o picătură de cerneală neagră într-un iaz, permiţându-mi să fiu o fată lipsită de griji. Alergam pe câmpuri cu prietenii mei, încercând să prindem cosaşi şi lăcuste, exploram pârâie, orezării şi grădini, ne urcam în copaci şi trăgeam cu ochiul în cuiburile păsărilor ca să spionăm eclozarea ouălor. Mă înghesuiam împreună cu familia în căruţa trasă de bivoli a tatei, în drum spre târgurile pline de culoare de la sfârşitul săptămânii, sau spre pădurea Nam Dàn, unde Công şi cu mine galopam pe întinderile verzi. O, Guava, dacă închid ochii şi trag aer adânc în piept, simt şi acum dulceaţa fructelor sim, gustul bogat al guavelor de munte şi acreala fructelor de bambus sălbatic.
Uneori, tata ne ducea şi mai departe, încât vedem câmpurile de orez desfăşurându-şi covoarele mătăsoase, punctate de aripile berzelor plutind în zbor, râul Lam scânteind în soare şi munţii Trường Sơn avântându-se asemenea unor dragoni gata să-şi ia zborul. Dă-mi voie să-ţi spun că am avut o copilărie ca oricare alta şi în acelaşi timp diferită de oricare alta.
Am învăţat pe brânci sub îndrumarea maestrului Thịnh, care a petrecut cinci ani alături de noi şi care era cel mai bun prieten al tatălui meu. Seară de seară, stăteau amândoi pe verandă, sorbind ceai şi compunând poeme ca dao – poezia noastră populară – prinsese rădăcini în viaţa tatălui meu graţie cântecelor de leagăn ale mamei lui. Ca în cazul multor fermieri, pentru tata compunerea poemelor era un act la fel de firesc ca aratul unui petic de pământ.
Între timp, toate prietenele mele se măritau cu bărbaţi aleşi de părinţii lor. La treisprezece ani, prietena mea cea mai bună, Hồng, a fost nevoită să se mărite cu un bărbat de două ori mai în vârstă decât ea. Îi murise soţia şi avea nevoie de cineva care să-i lucreze pământurile. Aşa erau privite în acele zile majoritatea femeilor, Guava.
Mama s-a asigurat ca lucrurile să fie altfel pentru mine. Ea şi tata m-au încurajat să fiu independentă şi să spun ce gândesc. Au fost de acord chiar şi cu faptul că n-am vrut să-mi decolorez dinţii. Ştiai că, în acele vremuri, dinţii negri erau consideraţi esenţiali pentru femei? Cele cu dinţii albi erau considerate inadecvate. Mă îngrozea durerea pe care prietenele mele erau nevoite să o îndure în timp ce dinţii le erau înmuiaţi de suc de lămâie verde şi lăcuiţi cu vopsea neagră. Îmi făcusem alte idei despre frumuseţe din cărţile maestrului Thịnh.
Era ceva obişnuit ca fiul cel mare să moştenească afacerea familiei, dar fratele meu Công voia să mă implic şi eu. Bătrânii satului obişnuiau adesea să spună că, dacă francezii n-ar fi abolit examenele regale, Công le-ar fi absolvit, ar fi devenit mandarin la curtea imperială şi ne-ar fi onorat astfel satul. Dar Công scutura întotdeauna din cap la auzul unor astfel de idei. Iubea câmpurile noastre şi începea să se îndrăgostească de Trinh, fata căpeteniei satului. S-au căsătorit când eu am împlinit şaisprezece ani, iar Trinh a devenit sora mai mare pe care mi-o dorisem dintotdeauna.
În satul meu exista cineva responsabil cu colectarea taxelor pentru francezi. Poreclit Fantoma Afurisită, avea o faţă cărnoasă, ochi înguşti şi un cap chel şi lucios. Cu toţii ne temeam de vederea lui şi de biciul lui, confecţionat din cei mai rezistenţi lujeri din pădure. Fantoma Afurisită îi biciuia pe cei care nu reuşeau să plătească la timp, luându-le bunurile în locul banilor datoraţi, şi îşi biciuia nevasta. Îl evitam şi niciodată nu îndrăzneam să-l privesc în ochi. Nici nu bănuiam că într-o bună zi o să trebuiască să-l înfrunt.
Când aveam şaptesprezece ani, am cunoscut un tânăr. Hùng. Părinţii mei îi cunoşteau familia de ani buni. După ce şi-a terminat studiile în Hà Nội, Hùng s-a întors în sat şi a început să predea la o şcoală nouă din districtul nostru.
Până în ziua în care l-am cunoscut pe Hùng, nu-mi plăceau băieţii. Mă rog, îmi făcea plăcere să-i tachinez, la fel de mult cum îmi plăcea să-l tachinez pe fratele meu. Aşa că îţi poţi imagina foarte uşor cum a reacţionat Hùng când a venit pentru prima oară în vizită acasă la mine. Ne-am certat. Da, aşa este. Ne-am certat.
— Nu crezi că ar trebui să-i alungăm numaidecât pe francezi? clocotea Hùng. Atrocităţile pe care le comit împotriva poporului nostru trebuie să înceteze!
— N-ai aflat? i-am întors eu cuvintele. Au promis că o să ne dea ţara înapoi. Dacă mai aşteptăm câţiva ani, o să ne primim patria înapoi fără vărsare de sânge.
— Ai prea multă încredere în străinii ăştia. Ne duc de nas cu vorbele lor pe care în curând o să şi le retragă.
Hùng a continuat, spunându-mi că francezii vor ca Việt Nam să rămână o ţară înapoiată, necivilizată şi sărăcită. Că exploatează resursele noastre naturale şi le transportă în ţara lor. Că le dau vietnamezilor opiu ca să ne amorţească minţile ascuţite. Nu aveau să ne lase niciodată să fim liberi.
Pe măsură ce vorbeam, deveneam din ce în ce mai uluită. Bărbaţii pe care îi cunoşteam, în afară de cei din familia mea, nu-şi băteau capul cu opiniile femeilor, considerându-ne nedemne pentru conversaţie, spunând că „Đàn bà đái không qua ngọn cỏ” – Femeile nu pot face pipi mai sus de vârful firelor de iarbă. Aşa că, atunci când Hùng m-a privit în ochi şi mi-a spus că nu e de acord cu mine, mi-a plăcut. Mi-am dat seama cât de autentic şi de chipeş e. Privirea lui radia de entuziasm, buzele răsfrânte ca o lună zâmbind pe jumătate.
Cel de care m-am îndrăgostit atunci era bunicul tău. Uitându-mă la tine, Guava, văd dragostea lui în fiecare zi. Ai ochii lui, nasul lui, zâmbetul lui. Uneori, când vorbesc cu tine, am senzaţia că vorbesc şi cu el. Ne-am căsătorit în acel an, 1937, anul bivolului. La cererea părinţilor mei, Hùng a încălcat tradiţia şi s-a mutat în casa noastră. Fiul nostru cel mare, unchiul tău Minh, s-a născut în 1938, urmat, doi ani mai târziu, de mama ta, Ngọc, apoi de unchiul tău Đạt, în 1941.
Privind acum în urmă, aceia au fost anii cei mai fericiţi din viaţa mea. Credeam că fericirea se cuibărise adânc sub pielea mea şi că nimeni nu mi-o poate lua.
Apoi, într-o zi din iarna lui 1942, viaţa mea s-a schimbat.
Îmi aduc aminte atât de clar de acea zi, din clipa în care m-am aplecat asupra copiilor mei, cu lampa în mână, luminându-le feţele. Minh, care atunci avea patru ani, şi-a aruncat braţul peste Đạt, care împlinise de curând un an. Amândoi reuşiseră să se dezvelească.
Într-un colţ îndepărtat al patului mare al copilăriei mele, Ngọc bâiguia în somn. Guava, ştii ce frumoasă e mama ta acum, dar nu ştii ce frumoasă era pe când era fetiţă – pielea ca laptele, gene lungi, buze rozalii, înfofolită într-o plapumă de mătase, era o zână care se desface din cocon.
— O să-mi fie dor de voi, copilaşi, am şoptit.
În câteva ore aveam să-i părăsesc pentru prima dată, pentru a pleca la Hà Nội, timp de douăsprezece zile lungi. Voiam să-i iau în braţe şi să-i strâng la piept, în loc de asta, i-am învelit pe fiii mei cu pătura până la bărbie, apoi m-am strecurat afară, în timp ce ploaia iernii curgea şiroaie pe acoperiş.
Pâlpâiala lămpii m-a ghidat înapoi în camera mea, care fusese pe vremuri cămară.
— Diệu Lan, eşti trează?
O voce moale, o, nu! îl trezisem pe soţul meu.
