A fost prima oară când mi-a spus că mă iubeşte şi mi-a fost teamă că avea să fie şi ultima. Ploaia ne-a măturat şi a înghiţit-o fără urmă în gura ei învârtejită.
În noaptea aceea şi în multele nopţi care au urmat, ca să-mi usuce lacrimile, bunica a deschis pentru mine uşa către copilăria ei. Poveştile ei mă ridicau şi mă purtau pe vârful dealurilor din Nghệ An, unde puteam să-mi umplu plămânii cu mireasma câmpurilor de orez, să-mi scufund privirea în râul Lam şi să devin un punct verde pe lanţul muntos Trường Sơn. În poveştile ei, simţeam pe limbă dulceaţa fructelor sim, cosaşii zbătându-se în mâinile mele şi dormeam într-un hamac sub cerul înţesat de stele sclipitoare.
Am rămas uimită când bunica mi-a povestit cum îi fusese blestemată viaţa de prevestirea unui ghicitor şi cum supravieţuise ocupaţiei franceze, invaziei japoneze, Marii Foamete şi Reformei Agrare.
Pe măsură ce războiul continua, poveştile bunicii au fost cele care mă ţineau în viaţă şi îmi păstrau vii speranţele. Mi-am dat seama că lumea e într-adevăr un loc nedrept şi că trebuie s-o duc pe bunica înapoi în satul ei ca să ne facem dreptate, poate chiar să ne răzbunăm.
GHICITORUL
PROVINCIA NGHỆ AN, 1930-1942
Mai ţii minte, Guava, cum obişnuiam să hoinărim prin cartierul vechi din Hà Nội? Ne opream adesea în faţa unei case de pe strada Hàng Gai. Nu cunoşteam pe nimeni acolo, pe strada Mătăsii, dar stăteam în faţa casei şi trăgeam cu ochiul prin deschizătura porţii. Ţii minte cât de frumos era totul? În lemnul uşilor erau cioplite flori şi păsări rafinate, storurile lăcuite străluceau în soare şi dragoni de ceramică se înălţau pe marginile curbate ale acoperişului. Casa era o nám gian tradiţională, cu cinci secţiuni de lemn, ţii minte? Şi avea o curte pavată cu cărămidă roşie.
Acum îţi pot spune de ce întârziam în faţa acelei case: seamănă leit cu casa copilăriei mele din Nghệ An. În timp ce stăteam acolo, împreună cu tine, aproape că auzeam sporovăiala veselă a părinţilor mei, a fratelui meu Công şi a mătuşicii TÚ.
Ah, mă întreb de ce nu ţi-am spus niciodată că am un frate şi o mătuşă. Îţi voi povesti în curând despre ei, dar ce-ai zice să vizitezi mai întâi casa copilăriei mele?
Pentru a ajunge acolo, o să trebuiască să călătorim la o distanţă de trei sute de kilometri de Hà Nội. O să urmăm drumul naţional şi o să trecem prin provinciile Nam Định, Ninh Bình şi Îhanh Hóa.
Apoi, la o pagodă numită Phú Định o să facem stânga, trecând prin mai multe comune, înainte de a ajunge în Vĩnh Phúc, un sat din nordul Việt Nam-ului. Numele satului este special, Guava, căci înseamnă „Pentru totdeauna binecuvântat”, în Vĩnh Phúc, oricine o să te conducă cu dragă inimă la poarta casei noastre strămoşeşti – casa familiei Trần, o să te însoţească pe drumul din sat, trecând pe lângă o pagodă cu marginile acoperişului curbate ca degetele unui dansator minunat, trecând pe lângă iazuri în care se scaldă copii şi bivoli. În timpul verii ţi se taie răsuflarea la vederea norişorilor de flori purpurii care înfloresc în copacii xoan şi a florilor roşii gao plutind prin aer asemenea unor bărci cuprinse de flăcări. În timpul sezonului de recoltare a orezului, satul o să-şi aştearnă covorul galben din paie pentru a te întâmpina, în mijlocul satului, o să ajungi în faţa unei proprietăţi întinse, înconjurate de o grădină plină de pomi fructiferi. Dacă arunci o privire prin deschizătura porţii, o să vezi o casă asemănătoare cu cea pe care am văzut-o pe strada Mătăsii, doar că mult mai mare şi mai fermecătoare. Oamenii care te conduc o să te întrebe dacă eşti rudă cu familia Trần. Dacă le spui adevărul, o să rămână uluiţi, Guava. Membrii familiei Trần fie au murit, fie au fost omorâţi, fie au dispărut, o să afli că, din 1955, în acea clădire au locuit şapte familii, niciuna înrudită cu noi.
Scumpa mea nepoată, nu fi atât de şocată. Înţelegi de ce am decis să-ţi povestesc despre familia noastră? Dacă poveştile noastre supravieţuiesc, n-o să murim, chiar dacă trupurile noastre n-o să mai umble pe acest pământ.
Casa familiei Trần este locul în care m-am născut, m-am căsătorit şi i-am născut pe mama ta, Ngọc, pe unchii tăi Đạt, Thuận şi Sáng şi pe mătuşa ta Hạnh. Nu ştiai, dar mai am un fiu, pe Minh. El a fost primul meu născut şi îl iubesc foarte, foarte mult. Dar nu ştiu dacă mai trăieşte sau a murit. Mi l-au luat în urmă cu şaptesprezece ani şi de atunci nu l-am mai văzut.
O să-ţi explic mai târziu ce s-a întâmplat cu el, dar dă-mi voie să-ţi povestesc mai întâi despre o anumită zi de vară din mai 1930, când aveam zece ani.
Am fost trezită brusc, în toiul nopţii, de un zgomot surd, de un bocănit ritmic, găunos.
— Cine face atâta zgomot la ora asta? m-am plâns, întorcându-mă pe o parte şi descoperind-o pe doamna TÚ, menajera, lângă mine.
Numele ei, TÚ, înseamnă „frumuseţe rafinată”, dar, dacă ai fi cunoscut-o, la început te-ar fi înspăimântat. O cicatrice adâncă îi traversa în zigzag obrazul, de la gură până la ochiul stâng. Pe cel drept, carnea se topise într-o masă de riduri. Însă doamna TÚ nu se născuse aşa. Cu mulţi ani în urmă, înainte ca eu să ies din burta mamei mele, un incendiu a înghiţit mare parte din satul Vĩnh Phúc, transformând casa doamnei Tú în cenuşă, omorându-i soţul şi pe cei doi fii, fusese cât pe ce să ardă şi ea de vie. Mama mea a adus-o pe doamna TÚ acasă la noi şi a îngrijit-o până s-a însănătoşit. Când s-a întremat, doamna TÚ s-a hotărât să rămână şi să lucreze pentru noi. De-a lungul anilor, a devenit un membru al familiei. Mulţi ani mai târziu, Guava, doamna TÚ a fost cea care şi-a riscat viaţa ca să o salveze pe a mea şi a mamei tale.
În zorii acelei zile însă, vederea menajerei noastre a potolit aripile agitate din stomacul meu. Eram recunoscătoare că fusese de acord să-şi lase camera ca să-mi ţină companie în ultimele câteva nopţi.
— Trezeşte-te, mătuşă TÚ. Ce e zgomotul ăsta? am şoptit, dar ea continua să sforăie.
Izbiturile au devenit mai dese. Am căscat, săltându-mă în picioare. Bâjbâind în întuneric, am găsit saboţii de lemn. Am ieşit din dormitor şi am tropăit pe un coridor lung care trecea pe lângă o încăpere spaţioasă unde erau depozitate recoltele de pe câmp. Dibuiam drumul cu mâinile întinse în faţă. Oricât aş fi fost de atentă, tot am dat cu capul de đàn nhị şi zumzetul adânc al celor două corzi m-a făcut să tresar. L-am înjurat pe fratele meu pentru că agăţase instrumentul muzical atât de jos, de parcă oribilele sunete tânguitoare pe care le scotea cu acele corzi n-ar fi fost de ajuns. Am trecut de sufragerie, unde pe masă ardea o lampă cu kerosen, răspândindu-şi razele asupra unei sofale lăcuite, incrustate cu sidef.
Cele patru picioare puternice sprijineau o platformă de lemn – divanul phân, pe care tatăl meu şedea adesea, întreţinându-şi oaspeţii. Stâlpi masivi, sculptaţi din preţiosul lemn lim, se înălţau din podeaua de cărămidă până sus în tavan. Sus de tot, o altă lampă cu kerosen mă veghea de pe altarul familiei. Pe perete, două panouri lăcuite aveau pe ele o poezie caligrafiată măiastru în Nom – străvechea scriere vietnameză.
Urmând zgomotul, am ajuns în curtea din faţă. Acolo, scăldat în lumina lunii, tatăl meu ridica un pisălog de lemn şi îl izbea într-un mojar de piatră. Chipul pătrăţos şi braţele musculoase îi luceau de sudoare. Bătea orezul, dar de ce nu le ceruse lucrătorilor ajutorul?
Nu departe de el, mama şedea pe un scăunel, ţinând o tavă de bambus, vânturând orezul bătut. Mâinile ei se smuceau înainte şi înapoi, forţând pleava să zboare. Mişcările ei păreau atât de graţioase încât, dacă n-ar fi fost stratul de orez care trepida în faţa ei, ai fi crezut că dansează.
Apoi mi-am adus aminte de tradiţia familiei noastre: părinţii mei pregăteau singuri primul rând de orez al noii recolte şi îl ofereau strămoşilor noştri, începuseră să recolteze pe ogoare cu o zi în urmă, adunându-şi rodul muncii sub arborele longan.
— Mămico. Tăticule.
Am sărit cele cinci trepte care coborau de pe veranda din faţă în curtea de cărămidă.
— Te-am trezit, Diệu Lan?
Tata s-a întins după un prosop şi şi-a şters faţa. Un cor de insecte a început să cânte în grădina din spatele lui. Din grajdurile care se întindeau până departe în grădina laterală, se auzeau sunetele înăbuşite ale vacilor şi bivolilor de apă, dar găinile au rămas tăcute în coteţele lor de bambus.
— Pisicuţo, du-te înapoi la somn.
Spre deosebire de tata, mama era superstiţioasă şi-mi spunea pe numele de alint, ca să mă păzească de spiritele rele.
— A. Eu am terminat.
Tata a golit conţinutul mojarului său într-un coş de bambus. În timp ce-l ajutam, aroma orezului mi-a înflorit în plămâni.
I-am dus coşul mamei, care inspecta boabele albe pe tava ei de bambus, înainte de a le turna într-o urnă ceramică.
— Diệu Lan, ce mai face maestrul Thịnh?
Vocea tatălui meu se ridica deasupra loviturilor ritmice. Fusese atât de ocupat, încât nu prea avuseserăm timp să vorbim.
— E minunat, tăticule.
Maestrul Thịnh era un cărturar pe care părinţii mei îl angajaseră de curând să ne înveţe pe fratele meu Công şi pe mine. Singura şcoală din tot districtul meu se afla prea departe şi era rezervată băieţilor. Công şi cu mine studiaserăm dintotdeauna acasă, cu un preceptor. Tata se dusese de curând până în Hà Nội şi se întorsese cu maestrul Thịnh, care-şi făcuse apariţia la poarta noastră cu o căruţă trasă de un bivol, plină cu cărţi. În timp ce majoritatea fetelor din sat învăţau doar să gătească, să facă curăţenie, să se supună şi să muncească pe câmp, iată-mă deprinzând scrisul şi cititul de la un cărturar care călătorise până departe, până în Franţa chiar, începeam să savurez aventurile de care aveam parte citind cărţile lui. Maestrul Thịnh locuia împreună cu noi, în aripa vestică a casei.
— Mă bucur că vă învaţă pe tine şi pe Công franceza, a spus tata.
— Dar nu văd de ce ar trebui s-o înveţe, a spus mama şi nu puteam decât să fiu de acord cu ea. Francezii ne ocupau ţara. Văzusem pe drumul din sat soldaţi francezi care băteau fermieri. Uneori intrau în casa noastră, căutând arme. În provincia noastră, fermierii şi muncitorii protestaseră împotriva lor. Părinţii mei nu se implicaseră. Se temeau de violenţă şi credeau că în cele din urmă francezii o să ne dea ţara înapoi, fără vărsare de sânge.
Tata s-a oprit din bătut şi a spus, coborând vocea:
