— E la doar două străzi distanţă, Guava. O să fug acasă imediat ce aud sirena. Promiţi că rămâi aici? Am dat din cap.
Bunica s-a îndreptat spre uşă, dar s-a întors lângă patul meu, mâna ei încălzindu-mi faţa.
— Promiţi că nu te duci afară?
— Cháu hứa.
Am zâmbit ca s-o asigur. Nu mă lăsa niciodată să mă duc undeva singură, nici măcar în lunile fără bombe. Se temuse întotdeauna că, într-un fel sau altul, o să mă rătăcesc. E adevărat oare, m-am întrebat, ce îmi spuseseră mătuşa şi unchii mei, că bunica este prea grijulie cu mine, deoarece copiilor ei li se întâmplaseră lucruri groaznice?
Când uşa s-a închis în urma ei, m-am ridicat şi mi-am luat carneţelul. Am înmuiat vârful stiloului în călimară. „Dragă mamă şi tată”, am început eu o nouă scrisoare adresată părinţilor mei, întrebându-mă dacă cuvintele mele vor ajunge vreodată la ei. Se deplasau odată cu trupele şi nu aveau o adresă fixă. Reciteam Bạch Tuyết và bảy chú lùn, cufundată în lumea magică a Albei-ca-Zăpada şi a prietenilor ei, cei şapte pitici, când bunica s-a întors acasă, cu ghiozdanul meu atârnându-i pe braţ. Mâinile îi sângerau, rănite în încercarea de a-i salva pe oamenii prinşi sub dărâmături. M-a tras la pieptul ei şi m-a ţinut strâns.
În noaptea aceea, m-am băgat sub pătură, ascultând rugăciunile bunicii şi bătaia ritmică a clopoţelului ei de lemn. I se ruga lui Buddha şi Cerurilor să pună capăt războiului. Se ruga pentru întoarcerea în siguranţă a părinţilor şi a unchilor mei. Am închis ochii, alăturându-mă bunicii în rugăciune. Oare părinţii mei erau în viaţă? Le era la fel de dor de mine pe cât de dor îmi era mie de ei?
Voiam să rămânem acasă, dar anunţurile urgente ale postului public de radio le ordonau tuturor cetăţenilor să plece din Hà Nội. Bunica urma să-şi conducă elevii şi familiile lor într-un loc izolat din munţi, unde avea să-şi continue orele.
— Unde mergem, bunico? am întrebat-o.
— În satul Hòa Bình. Acolo bombele n-au cum să ajungă, Guava.
Mă întrebam cine alesese un nume atât de încântător pentru un sat. Hòa Bình erau cuvintele purtate pe aripi de porumbeii pictaţi pe pereţii sălii mele de clasă. Hòa Bình purta culoarea albastră a visurilor mele – culoarea reîntoarcerii părinţilor mei acasă. Hòa Bình însemna ceva simplu, intangibil, dar foarte valoros pentru noi: Pace.
— E departe satul, bunico? Cum o să ajungem acolo?
— Pe jos. Sunt doar patruzeci şi unu de kilometri, împreună o să reuşim, nu crezi?
— Dar mâncarea? Ce o să mâncăm?
— O, nu-ţi face griji, o să ne hrănească fermierii de acolo cu ce au. În vremuri de restrişte, oamenii sunt binevoitori.
Bunica a zâmbit.
— Ce-ar fi să mă ajuţi să împachetez?
În timp ce ne pregăteam pentru călătorie, vocea bunicii a izbucnit lângă mine într-un cântec. Avea o voce splendidă, la fel ca mama. Obişnuiau să născocească cântecele prosteşti, să cânte şi să râdă. Cât de dor îmi era de acele momente fericite. Acum, bunica cânta, câmpuri întinse de orez îşi deschideau braţele verzi să mă primească, berzele mă ridicau purtându-mă pe aripile lor, râurile mă rostogoleau pe valuri.
Bunica şi-a desfăcut bocceaua. A îngrămădit hainele noastre în mijloc, adăugând carneţelul meu, stiloul, călimara şi materiale ei pentru predat. A aşezat clopoţelul de rugăciuni deasupra, apoi a legat cele două colţuri opuse ale pânzei, transformând-o în bocceaua pe care urma să o înfăşoare în jurul umerilor. Pe celălalt umăr îi atârna un tub lung de bambus, umplut cu orez nefiert. Îmi pregătise deja ghiozdanul, umplându-l cu apă şi mâncare pentru drum.
— Cât timp o să fim plecaţi, bunico?
— Nu sunt sigură. Câteva săptămâni, poate.
Stăteam lângă bibliotecă, trecându-mi degetele peste cotoarele cărţilor. Basme vietnameze, basme ruseşti, Fiica negustorului de păsări de Nguyễn Kiên şi Comoara din insulă de un autor străin al cărui nume nu ştiu să-l pronunţ.
Văzând teancul de cărţi din mâinile mele, bunica a râs.
— Nu putem să luăm atâtea cu noi, Guava. Alege una. O să mai împrumutăm când ajungem acolo.
— Dar fermierii citesc cărţi, bunico?
— Părinţii mei erau fermieri, îţi aduci aminte? Aveau toate cărţile pe care ţi le poţi imagina.
Am parcurs încă o dată biblioteca şi m-am decis asupra romanului lui Doàn Giỏi, Ţinutul şi pădurile din Sud. Poate că mama mea ajunsese în Miền Nam, acel ţinut sudic unde-l cunoscuse pe tata. Trebuia să aflu mai multe despre destinaţia lor – despărţită de ţara noastră de francezi şi ocupată acum de americani.
Bunica a lipit un bilet pe uşa de la intrare, în care le spunea părinţilor şi unchilor mei, în caz că s-ar fi întors, că ne pot găsi în Hòa Bình. Înainte să plecăm, am atins uşa de la intrare. Prin buricele degetelor am simţit râsetele părinţilor şi unchilor mei. Acum, privind în urmă după atâţia ani, încă mă întreb ce-aş fi luat cu mine dacă aş fi ştiut ce o să se întâmple cu noi. Poate fotografia alb-negru a părinţilor mei în ziua nunţii. Dar în acelaşi timp sunt conştientă că în pragul morţii nu e timp pentru nostalgie.
La şcoala bunicii, ne-am alăturat mulţimii formate din profesori, elevi şi familiile lor, unii cu biciclete pline vârf cu bagaje, şi am pornit la drum, amestecându-ne în masa de oameni care pleca din Hà Nội. Toată lumea purta haine închise la culoare, iar piesele metalice ale vehiculelor erau acoperite, pentru a preveni reflectarea soarelui, de teamă să nu atragem bombardierele. Nimeni nu vorbea. Auzeam doar zgomotul paşilor şi, din când în când, plânsul bebeluşilor. Teroarea şi îngrijorarea săpau brazde pe chipurile oamenilor.
Aveam doisprezece ani când am pornit pe acel drum de patruzeci şi unu de kilometri. Călătoria era dificilă, dar mâna bunicii mă încălzea când vântul ne biciuia cu răceala lui aspră. Ca să nu sufăr de foame, bunica îmi dădea mâncarea ei, spunând că e sătulă. Cânta nenumărate cântece, ca să-mi calmeze fricile. Când eram obosită, bunica mă ducea pe spate, părul ei lung învăluindu-mi faţa. Când burniţa, mă înfofolea în haina ei. Când am ajuns în cele din urmă în satul Hòa Bình, cuibărit într-o vale şi înconjurat de munţi, picioarele îi erau pline de sânge şi băşici. Am locuit la doi fermieri în vârstă – domnul şi doamna Tùng – care ne-au lăsat, pe bunica şi pe mine, să dormim pe podeaua sufrageriei lor; alt spaţiu nu exista în micuţa lor casă. În prima noastră zi în Hòa Bình, bunica a descoperit o potecă veche care urca în zigzag până pe cel mai apropiat munte şi până la o peşteră. Unii săteni foloseau acea peşteră drept adăpost antiaerian; bunica a decis că trebuie să ne alăturăm lor. Cu toate că domnul Tùng a spus că americanii nu vor bombarda niciodată satul, bunica şi cu mine ne-am petrecut următoarea zi exersând urcarea şi coborârea potecii, de atâtea ori încât îmi simţeam picioarele de parcă ar fi fost lovite cu ciocanul.
— Guava, trebuie să fim în stare să urcăm până aici, chiar şi în timpul nopţii şi fără nicio lumină, a spus bunica, stând în picioare în interiorul peşterii, pufăind şi gâfâind. Şi promite-mi că n-o să pleci niciodată de lângă mine, promiţi?
Mă uitam la fluturii care zburau în preajma intrării, îmi doream să explorez. Îi văzusem pe copiii din sat făcând baie goi în iaz, călărind bivoli de apă pe câmpurile mocirloase şi urcându-se în copaci ca să ajungă la cuiburile păsărilor. Voiam să o rog pe bunica să mă lase să mă alătur lor, dar se uita la mine cu o privire atât de îngrijorată, încât am dat din cap. Imediat ce ne-am instalat în casa noastră temporară, bunica i-a dat doamnei Tùng orezul nostru şi nişte bani. O ajutam amândouă la pregătirea meselor, culegând legume din grădină, spălând vasele.
— O, eşti de mare ajutor, mi-a spus doamna Tùng şi am simţit că am mai crescut un pic.
Casa ei era diferită, dar într-un fel semăna atât de mult cu a mea din Hà Nội, cu ferestrele ei căptuşite cu hârtie neagră, pentru ca bombardierele americane să nu observe vreun semn de viaţă în timpul nopţii. Bunica era fermecătoare în timp ce preda în curtea templului din sat, iar elevii ei stăteau pe vine pe pământ, cu feţele luminoase. Nu-şi încheia lecţiile decât după ce-i învăţa unul dintre cântecele ei.
— Războiul ar putea să ne distrugă casele, dar nu ne poate stinge spiritul, spunea bunica.
Elevii ei şi cu mine izbucneam în cânt, atât de tare, încât vocile noastre se frângeau şi sunam exact ca broaştele care ne acompaniau de pe câmpurile de orez din apropiere.
Ţinutul şi pădurile din Sud, cu acţiunea plasată în 1945, începea fascinant. În faţa ochilor mei, Sudul părea atât de luxuriant, oamenii, fericiţi şi generoşi. Mâncau şerpi şi căprioare, vânau crocodili şi adunau miere în pădurile dese de mangrove. Subliniam cuvinte complicate şi termeni exotici din Sud, iar bunica mi le explica ori de câte ori avea un răgaz. Am plâns împreună cu An, care şi-a pierdut părinţii în timp ce fugeau din calea nemiloşilor soldaţi francezi. Mă întrebam de ce armatele străine continuă să ne invadeze ţara. Mai întâi fuseseră chinezii, mongolii, francezii, japonezii şi acum imperialiştii americani.
În timp ce eu evadam într-o călătorie imaginară în Sud, bombele cădeau peste Hà Nội – inima Nordului nostru. Indiferent că era zi sau noapte, când se auzea dangătul gongului, bunica mă strângea de mână şi mă trăgea după ea spre munte. Ne lua treizeci de minute să urcăm şi nu-mi permitea niciodată să mă odihnesc. Până să ajungem la peşteră, pe deasupra noastră treceau vuind uriaşe păsări de metal. Mă ţineam bine de bunica, simţindu-mă recunoscătoare pentru existenţa peşterii, dar în acelaşi timp urând-o: de aici aveam să urmăresc cum oraşul meu este cuprins de flăcări.
La o săptămână după sosirea noastră, un avion american a fost nimerit şi pilotul a reuşit să-şi manevreze avionul incendiat către Hòa Bình. S-a catapultat cu o paraşută. Alte avioane au tras cu mitraliera şi au lansat rachete în zonă, în timp ce încercau să-l salveze. Mult mai târziu, am ieşit din peştera de pe munte, unde am fost întâmpinaţi de membre sfârtecate, presărate pe drumurile sinuoase de ţară. Când am ajuns la un rând de copaci din care atârnau măruntaie umane, bunica mi-a acoperit ochii.
Am trecut pe lângă templul satului, distrus. Am fost întâmpinaţi de un vacarm, urmat de apariţia unui grup care împingea în faţă un bărbat alb. Îmbrăcat într-un combinezon verde, murdar, bărbatul avea mâinile legate la spate. Ţinea capul plecat, dar tot era mai înalt decât toţi cei din jurul său. Sângele îi curgea pe faţă, iar părul lui blond era stropit de noroi. Îl urmau trei soldaţi vietnamezi, armele lor lungi erau îndreptate către spatele omului alb. Pe braţul drept al uniformei lui, un mic steag roşu, alb şi albastru îmi ardea ochii.
