Apoi fratele meu şi cu mine ne-am suflecat pantalonii şi ne-am apucat de treburi. La fermă, pe care tata o preluase de la părinţii lui, Công dădea de mâncare la porci, iar eu, la găini. Părinţii noştri ne învăţaseră că bucuria cea mai mare din viaţa unui fermier este să te murdăreşti pe mâini în compania plantelor şi animalelor.
M-am jucat cu puii de găină, până când chemarea mamei a ajuns la mine. Ducea pe verandă o tavă plină de mâncare adusă de la altarul familiei, urmată de doamna TÚ, care purta o altă tavă.
Înconjurată de familia mea, păstram în gură dulceaţa noii recolte de orez. Profesorul meu şi cei nouă bărbaţi dădeau din cap, complimentând mâncarea gătită de doamna TÚ şi de mama.
După micul-dejun, tata a plecat cu câţiva lucrători pe câmp, în timp ce mama s-a apucat de treabă cu ceilalţi în curte. Mă rugase să mă întorc în pat, dar m-am aşezat la biroul meu şi mi-am deschis cărţile, în camera de studiu, maestrul Thịnh îi preda lui Công. După-amiaza avea să vină rândul meu să învăţ şi voiam ca profesorul să-mi spună că sunt mai inteligentă decât fratele meu.
O pală de vânt rece a năvălit prin fereastra deschisă. Afară, lumina soarelui îşi revărsa aurul şi argintul peste frunzele care se legănau. Dincolo de gardul de hibiscus în floare, care despărţea casa noastră de uliţa satului, am văzut un bătrân cocârjat.
Îşi târâia picioarele, ajutându-se de un baston. Mânecile tunicii albe îi fluturau asemenea aripilor unui fluture. Părul lui argintiu era încununat de o bentiţă neagră. L-am recunoscut pe domnul TÚC, faimosul ghicitor al satului.
Ca toţi prietenii mei, mă temeam de bătrân şi îl admiram. Pândeam adesea în faţa casei lui, urmărind mulţimile de oameni care veniseră de departe ca să primească previziunile lui. Unii ieşeau din casă delirând de fericire, alţii, pe punctul de a izbucni în plâns. Cu toate că multă lume îl ridica în slăvi pe domnul TÚC, nimeni nu ştia de unde îşi dobândise puterile magice de ghicitor. Unii spuneau în şoaptă că, pe când avea şapte ani, domnul TÚC se dusese să înoate în iazul din sat. Thủy Quái cel verzui – Diavolul Apei – îl prinsese de picior, îl trăsese în mâl şi încercase să-l înece. Niciunul dintre prietenii lui nu observase că a dispărut, până când din iaz a ţâşnit o coloană de apă, ridicând în aer un băiat care dădea din mâini şi din picioare. Au urmărit scena înmărmuriţi, pe când TÚC a căzut înapoi în apă şi a înotat calm până la mal. Când băiatul s-a întors acasă, au venit mulţi oameni să-l întrebe despre lupta lui cu Diavolul Apei. Mai târziu, aceştia s-au întors iar şi iar la el, datorită puterilor lui magice de ghicitor.
Ce căuta el aici, la această oră a zilei, lăsându-şi clienţii de izbelişte?
M-am aburcat pe pervaz şi am sărit fără să fac zgomot în grădina aflată dedesubt. Câţiva cosaşi au sărit, chitina lor aspră frecându-mi-se de gambe. Ghemuindu-mă bine, l-am urmărit pe domnul TÚC, care s-a oprit în faţa porţii noastre.
— Chào ông Túc.
În timp ce se grăbea să-l întâmpine, în vocea mamei se citea încântarea.
— Chào bà. Ce de treabă aveţi! E bună recolta?
— Nu e rea, domnule TÚC. Cel puţin orezul nostru n-a fost distrus de furtună, ca anul trecut.
Mama a pus coşul jos, ajutându-l pe ghicitor să traverseze curtea plină de forfotă.
Hotărâtă să aflu motivul vizitei ghicitorului, m-am furişat în sufragerie şi m-am aşezat pe phan-ul de lemn, în spatele bătrânului. Mama a turnat ceai, oferindu-i o ceaşcă aburindă.
— Vă mulţumesc că aţi venit, domnule TÚC. Fiindcă afacerile ne merg bine, trebuie să construim un depozit încăpător. Poate că în curtea din faţă.
Mama şi-a turnat o ceaşcă.
— Credeţi că locul e prielnic?
Chiar atunci, prin faţa mea a trecut în fugă ceva.
— Aaa!
M-am îndepărtat dintr-o săritură de phản.
— Ce-i asta? a tresărit bătrânul.
— Un şobolan uriaş.
Animalul dispăruse, dar eu tot am fugit la mama. Ea a râs.
— Pisicuţo, recolta noastră îi deranjează, o să se întoarcă în curând în vizuinile lor.
Ghicitorul s-a îndreptat dintr-odată de spate.
— Doamnă Trần, spuneţi-mi cine e fata asta.
M-a măsurat din priviri.
— Ea e Diệu Lan, fiica mea.
Mi-am încrucişat braţele pe piept, înclinându-mă respectuos în faţa bătrânului.
— Vino încoace, fetiţo.
Ghicitorul şi-a împreunat sprâncenele.
— Ceva la tine mă face foarte... foarte curios. Aşază-te aici, aşa. Arată-mi palmele. Întinde-le bine şi ţine-le nemişcate.
Am făcut întocmai. Mă treceau valuri de emoţie. Eram convinsă că prietenii mei ar fi foarte invidioşi să afle că domnul TÚC s-a oferit să-mi citească viitorul.
Bătrânul s-a lăsat pe spate în jilţul de lemn cu capete de dragon sculptate pe braţe. A mijit ochii, examinându-mi liniile şi semnele din palmă. Dintr-odată, a făcut ochii mari, ca şi cum ar fi trădat o stare de şoc.
— Şi, ce spun palmele ei, domnule TÚC?
Mama a luat un evantai de hârtie, trimiţând o briză spre ghicitor şi spre mine.
— Mai lăsaţi-mă un minut.
Domnul Túc şi-a apropiat şi mai mult palmele mele de ochi. S-a zgâit la linii, atingându-le cu degetul arătător. Mă gâdila. Dacă n-ar fi părut atât de serios, aş fi râs.
Mama a mai turnat ceai.
