— Ştii că îi urăsc pe străinii ăia. Au fost şaizeci de ani mult prea lungi în care ne-au jefuit până la sânge cu taxele şi impozitele lor şi au ucis oameni nevinovaţi. Dar nu putem să scăpăm de ei decât dacă îi înţelegem.
— Oare împăratul Bảo Dại tocmai asta face? Studiază în Franţa ca să ne elibereze de sub ei? a întrebat mama, întinzând tava ca eu să-i torn orezul.
— Totuşi oamenii zic că francezii îl transformă în marioneta lor. N-ar fi ideal pentru ei să ne conducă prin propriul nostru împărat? i-a răspuns tata şi a continuat să bată.
Am terminat munca. Un cocoş din grădina laterală a dat din aripi, slobozind spre cer un cântec viguros. A fost urmat de alţi cocoşi, cântând în cor ca să trezească soarele.
Din pagoda satului o tobă răsuna cu ecou, semnalând că se terminase al cincilea interval de timp, că era cinci dimineaţa.
Doamna TÚ a coborât în grabă în curte. M-a tras în braţele ei.
— De ce nu eşti în pat, pisicuţo?
— Azi sunt un mic fermier, mătuşico.
Am inhalat mirosul dulce al nucilor de areca şi al frunzelor de betel care emana din hainele ei.
Ea a zâmbit şi s-a întors către mama.
— Îmi pare rău, soră, am dormit prea mult.
— N-ai de ce, soră. Aseară ai muncit până foarte târziu.
Primind urna plină de orez de la mama mea, doamna TÚ a traversat cu paşi grăbiţi curtea, îndreptându-se spre bucătărie.
O licărire roz a străpuns orizontul la răsărit. Păsările cântau pe crengile copacilor. Primele raze ale soarelui străluceau în pleava de sub picioarele mele. Ţineam mătura şi măturam lumina soarelui într-un morman.
Mama i-a dus tatălui meu, care şedea pe treptele verandei, o tavă. A turnat ceai verde, aburind, în ceşti de jad.
— Bună dimineaţa.
Am ridicat privirea şi l-am văzut pe maestrul Thịnh ieşind din casă, cu ochii zâmbind sub sprâncenele stufoase.
— O, cât de mult îmi place să mă trezesc devreme aici, în aerul ăsta proaspăt, a spus el, inspirând adânc.
Lecţiile nu aveau să înceapă curând, dar el îşi pusese deja turbanul, tunica neagră şi pantalonii albi.
Tata a râs.
— Vă rog, beţi un ceai cu noi.
Ghemuindu-mă între părinţii mei, am sorbit din ceaiul pregătit de tata. Gustul amar mi-a pişcat limba, cu toate că o dulceaţă parfumată îmi persista în gâtlej.
— Maestre Thịnh, tocmai mă întrebam despre Hà Nội... Trebuie să fie un loc fascinant, a spus mama în timp ce-i întindea o ceaşcă profesorului meu.
Ca majoritatea oamenilor din satul nostru, nici ea nu fusese în capitală.
— Hà Nội? O, da, este un loc special. Şi foarte vechi. Are aproape o mie de ani.
Privirea maestrului Thịnh a devenit visătoare.
— Familia mea locuieşte în cartierul vechi. Acolo, alei înguste se întreţes într-un labirint de case vechi, în pantă. Dar poţi spune că cunoşti cartierul vechi doar dacă îi ştii pe dinafară toate cele treizeci şi şase de străzi principale. Fiecare dintre ele are o viaţă în sine – Strada Mătăsii, Strada Argintului, Strada Cositorului, Strada Pantofului, strada Bambusului, Strada Cărbunelui, Strada Aramei, Strada Sării, Strada Coşciugului, strada Bumbacului, strada Medicinei Tradiţionale...
Am făcut ochii mari în timp ce profesorul meu enumera toate numele din memorie.
Maestrul Thịnh a continuat spunând că familia lui are o casă pe Strada Argintului. Tatăl lui era argintar şi voia ca el să continue tradiţia familiei.
— Dar agitaţia vieţii de la oraş nu e pentru mine. Sunt norocos că Vượng, fratele meu mai tânăr, e acolo să-şi asume responsabilitatea asta, astfel încât eu să mă pot bucura de viaţa asta minunată la ţară şi să le predau în acelaşi timp unor copii încântători. Mi-a zâmbit.
M-am gândit că părinţii maestrului Thịnh au luat o decizie ingenioasă când şi-au numit copiii Thịnh şi Vượng, care împreună înseamnă prosperitate. În timp ce maestrul Thịnh vorbea despre Hà Nội şi familia lui, încercam să reţin fiecare cuvânt. Habar n-aveam că ceea ce făceam atunci avea să mă ajute, douăzeci şi cinci de ani mai târziu, să-mi salvez viaţa.
— 'Neaţa.
M-am întors. În uşă stătea fratele meu, căscând şi întinzându-se ca o pisică. Cu doi ani mai mare ca mine, Công era înalt şi bine făcut. Pielea lui avea o culoare brun-aurie, căpătată în zilele în care se juca afară, călărind bivoli şi prinzând greieri.
— Aşa devreme? a întrebat maestrul Thịnh, sorbindu-şi ceaiul.
— Da, maestre. Trebuie să studiez câtă vreme am creierul proaspăt.
— Có công mài sắt có ngày nên kim, a spus radios profesorul meu.
Ah, proverbul pe care-l auzisem de nenumărate ori: „Perseverenţa macină fierul, transformându-l în ace”. Când îl auzeam, sentimentul de fericire mi se prăvălea ca o piatră. Când venea vorba de învăţătură, Công se străduia mult mai mult decât mine şi eram de părere că e mult mai bun. Putea să ţină minte toate literele acelea care te zăpăceau, din vietnameza străveche, chineză şi franceză. Pe deasupra, nu avea nevoie de abac pentru a-şi face calculele.
De parcă ar fi venit să mă salveze, în faţa porţii noastre a apărut un grup de nouă bărbaţi. Îmbrăcaţi în cămăşi maronii şi pantaloni negri, ţineau în mână seceri. Pe cap purtau nón lá – pălării conice, împletite din bambus şi frunze de palmier. Oamenii aceştia lucrau de mulţi ani pentru părinţii mei.
— Vă rog, haideţi să beţi nişte ceai, le-a spus tatăl meu.
Eu şi Công am fugit în casă să aducem ceştile.
