— Să nu îndrăzneşti să te mai întorci aici, a lătrat femeia. Niciodată...
Dar deja n-o mai auzeam.
În maşină, copiii au plâns şi au râs în timp ce vorbeau despre cât de dor le fusese unul de celălalt şi cât de speriaţi fuseseră. Privindu-i, bucuria îmi umplea fiecare celulă. Eram un trunchi de copac căruia îi creşteau noi crengi, o pasăre care-şi recăpăta penele de pe aripi. Părea că steaua norocului străluceşte în favoarea mea şi eram sigură că în curând aveam să-i regăsesc şi pe Minh, pe doamna TÚ şi pe domnul Hải.
Când am ajuns în Nghệ An, oraşul meu natal, era o beznă ca de cerneală. La un han ascuns în spatele unui pâlc de bambuşi foşnitori, după ce copiii au adormit, am ieşit pe balcon.
Casa inimii mele era atât de aproape şi totuşi atât de departe. Tânjeam să-mi odihnesc fruntea pe zidurile construite de strămoşii mei, să stau în faţa altarului familiei şi să inspir prezenţa părinţilor, a soţului, a fratelui şi a cumnatei mele. Casa noastră fusese răvăşită de nenumărate furtuni, însă familia Trần rămânea în picioare. Simţeam greutatea responsabilităţii apăsându-mi umerii şi o purtam cu mândrie.
Soarele încă nu răsărise când şoferul a plecat cu maşina să ducă scrisorile mele domnului Hải şi doamnei TÚ.
Timpul trecea lent ca un melc. Dimineaţa a trecut şi s-a făcut amiază. Pe măsură ce după-amiaza înainta, am devenit nervoasă. De ce-i lua şoferului atâta timp? Dăduse cumva de necazuri?
S-a auzit o bătaie la uşă. Domnul Hải! M-am aruncat în braţele lui, braţele unui fermier care lucrase toată viaţa pe câmp, aceleaşi braţe care le oferiseră adăpost celor loviţi de nedreptate.
— Ce mă bucur să te văd, Diệu Lan, mi-a spus el. Afară, pe balcon, îi sorbea din priviri pe copii, care stăteau pe pat, împărţind dulciurile pe care le adusesem de la Hà Nội.
— Unchiule, mai ştii ceva de Minh? Unde e mătuşica TÚ?
— Minh... speram că de la tine o să aflu veşti despre el.
Cuvintele lui mi-au lovit urechile ca bubuitura unui tunet.
— Nu-ţi face griji, copila mea. Vestea bună e că n-a fost prins... Minh e deştept şi curajos. Sunt sigur că o să-l găseşti degrabă.
— Unchiule, unde e doamna TÚ? Ea de ce n-a venit?
— Să-ţi povestesc ce s-a întâmplat.
După fuga noastră, mi-a spus el, satul a fost cuprins de haos. Oficialii au trimis oameni să ne caute, încrezători că o să ne prindă şi o să ne aducă înapoi.
Doamna Tú ne-a apărat cu înverşunare familia, spunându-le oamenilor că noi nu ne-am exploatat lucrătorii. A încercat să ne protejeze casa, dar gloata a bătut-o şi a dat-o afară. I-au luat economiile, spunând că le furase de la noi. Au distrus altarul familiei şi au prădat casa de tot ceea ce era valoros. Şapte familii, inclusiv măcelăreasa, au primit permisiunea să se mute în casă. S-au luat la harţă şi au ridicat ziduri în interiorul încăperilor. S-au certat pentru împărţirea curţii şi a grădinii, în cele cinci luni de când plecaserăm, ne pierduserăm casa şi toate pământurile. Tribunalul Reformei Agrare împărţise câmpurile noastre între ţăranii fără pământ, care se luaseră la bătaie ca să-şi primească partea. În satul nostru, lăcomia a crescut ca o buruiană.
Biata mătuşică TÚ. S-a mutat singură pe pogonul ei de pământ. Domnul Hải şi fiul lui au ajutat-o să-şi construiască o colibă. A supravieţuit cu roadele grădinii ei. A sădit legume şi le-a vândut. Era hotărâtă să nu se lase bătută.
Domnul Hải şi-a pus mâna pe umărul meu.
— Diệu Lan, la vreo două luni după fuga ta, un ţăran care se ducea la lucru a văzut-o pe doamna TÚ... Trupul ei atârna de o creangă.
M-am holbat la el.
— Spune-mi că n-am auzit bine, unchiule. Spune-mi că mătuşica TÚ aşteaptă să mă întorc acasă!
— Şşt!
Şi-a dus un deget la buze, aruncând priviri în jur.
— În coliba ei a fost găsit un bilet de adio. Scria că nu mai suportă.
— Mătuşica TÚ era analfabetă, unchiule.
— A fost omorâtă, ştiu.
A clătinat din cap.
— Îmi pare rău că n-am putut s-o ajut. În satul nostru s-au întâmplat lucruri îngrozitoare – şi nu doar familiei tale, Diệu Lan. Te rog... stai deoparte deocamdată. Oamenii ăia răi încă te caută, o să-ţi dau de veste imediat ce aflu ceva despre Minh.
Odată întoarsă în Hà Nội, am instalat un altar cu un vas suplimentar pentru tămâie, pentru doamna TÚ. Nu voi uita niciodată dragostea şi generozitatea ei, Guava. Fără ea, astăzi n-aş fi în viaţă, sunt sigură de asta, şi nici tu n-ai fi aici.
Până în ziua de azi, dacă se întâmplă să-mi asculţi bătăile inimii, s-ar putea să auzi vocea cântată a mătuşicii TÚ. Mi-a hrănit sufletul cu cântece ca să pot continua să cânt.
Iar acele cântece i-au ajutat pe Ngọc, Đạt, Thuận şi pe Hạnh, care fuseseră traumatizaţi de întâmplările prin care trecuseră. În prima săptămână petrecută în noul lor cămin, m-au implorat să nu plec de lângă ei. Când trebuia să ies după mâncare, îi luam pe toţi cu mine. Dormeam în aceeaşi cameră, înghesuiţi pe acelaşi pat, şi totuşi coşmarurile continuau să-i trezească din somn.
Am vorbit despre ceea ce se întâmplase şi am încercat să ne ajutăm unii pe alţii. L-am plătit pe domnul Ván să vină o dată pe săptămână şi să ţină un curs doar pentru noi. Exerciţiile lui de meditaţie i-au calmat pe copii. Practicile de autoapărare i-au ajutat să-şi recapete încrederea în ei înşişi. Ai auzit de proverbul ăsta, Guava? Lửa thử vàng, gian nan thử sức – Focul încearcă aurul, necazurile încearcă omul. Greutăţile prin care am trecut i-au făcut pe mama ta, pe unchii şi mătuşile tale să preţuiască viaţa. S-au întors la şcoală şi s-au distins la învăţătură. Au muncit din greu: au făcut curat în casele altora, au măturat străzile, au vândut ziare. Am economisit fiecare bănuţ şi am cheltuit cât mai puţin pe mâncare şi pe haine.
În timp ce focul războiului se învăpăia între Nordul şi Sudul Việt Nam-ului, la noi, în Nord, revoluţia socialistă era în plin avânt. Locuitorii oraşelor se confruntau acum cu o campanie guvernamentală numită Cải tạo tư sản – Reforma Capitaliştilor. În Hà Nội au fost confiscate case şi proprietăţi, familii au fost despărţite. Bunurile foştilor mei angajatori – domnul Toàn şi doamna Châu – au fost confiscate. Au fost trimişi în munţii din Nord şi supuşi unui program de reeducare care a durat mai mult de un an.
Îmi doream să-i pot ajuta, dar mi-am plecat capul, supusă, şi am muncit; oricine punea sub semnul întrebării măsurile guvernului putea să înfunde puşcăria. Slujba mea de vânzătoare de fructe nu era foarte bănoasă, dar eram hotărâtă să nu-mi mai las copiii să flămânzească. Odată ce Ngọc, Đạt, Thuận şi Hạnh s-au deprins la şcolile lor, am început să merg la cursuri serale, pentru a deveni învăţătoare. Ţineam unul la celălalt, iubirea noastră transformându-ne baraca într-un cuib călduros. Mulţi ani mai târziu, am vândut acel cuib şi am cumpărat casa pe care o avem şi acum, pe strada Khâm Thiên.
În 1957, la aproape doi ani după sosirea mea în Hà Nội, guvernul a anunţat că în timpul Reformei Agrare au fost săvârşite multe fărădelegi. A recunoscut că ideea de a redistribui averile a fost corectă, dar că implementarea ei a scăpat de sub control. Au spus multe lucruri, dar n-au făcut aproape nimic pentru a repara aceste greşeli. Cu toate acestea, eram în sfârşit liberă să-mi vizitez satul. Domnul Hải m-a dus în pădurea Nam Dàn. Îi îngropase pe fratele meu Công şi pe mătuşica TÚ lângă mormântul mamei mele. Stând în dreptul lor, am vărsat lacrimi amare. Le-am auzit şoaptele purtate de vântul care cânta în coroanele verzi ale copacilor.
Am încercat să mă întorc la casa şi la câmpurile noastre, dar, Guava, mă loveam cu capul de un zid de cărămidă. Casa noastră strămoşească nu mai exista şi nici pământurile transmise din generaţie în generaţie de înaintaşii noştri.
N-am fost singurii care au suferit pierderi mari. Mulţi oameni nevinovaţi fuseseră bătuţi şi umiliţi în public. Unii au fost executaţi; unii s-au sinucis. Alţii au înnebunit după ce pierduseră totul. La doi ani după Reforma Agrară, femeia care îşi acuzase tatăl că o violase de 159 de ori s-a sinucis. S-a spânzurat de copacul care crescuse lângă mormântul tatălui ei. Am continuat să-l caut pe Minh. Maestrul Ván mi-a spus că poate plecase în Sud.
În fiecare zi mă rog ca focul războiului să se stingă. Atunci, unchiul tău cel mai în vârstă o să păşească peste cenuşa pierderilor noastre şi o să se întoarcă acasă. Sunt sigură că aşa o să se întâmple.
UNCHIUL MINH
