Şi-a luat poşeta şi a plecat.
Unchiul Minh i-a dat unchiului Đạt o bancnotă boţită. „Vânzător de gheaţă pe alee. Cumpărăm să răcorim aici?”, a scris el.
Unchiul Dạt a refuzat banii.
— Mi-i dai mai târziu, după ce ne întoarcem amândoi la Hà Nội... îmi cumperi bilete la un meci de fotbal.
Unchiul Minh a zâmbit şi a dat din cap.
Mă întrebam dacă unchiul meu cel mai mare are familie. Am cercetat baraca, însă singurul lucru care îmi spunea ceva despre trecutul lui era altarul – o poliţă de lemn agăţată pe peretele ruginit. Pe ea se afla statuia unui om răstignit pe o cruce. Unchiul devenise creştin?
Am urmat-o pe bunica şi am ieşit pe uşa din spate, care dădea într-o zonă umbrită de un acoperiş de stuf şi înconjurată de foile de tablă ale caselor din vecini. Pe pământ era o sobă de lut, lângă o stivă de lemne de foc. În colţ se afla un borcan mare, de culoare maronie, pe jumătate umplut cu apă.
— Am atâtea întrebări să-i pun. Bunica îşi înăbuşea plânsul în palme.
— Nu înţeleg de ce nu ne-a dat niciun semn. Ar fi putut încerca să-mi dea de veste că e în viaţă. Toţi anii ăştia...
— Trebuie să fi avut motivele lui, bunico. Curând o să fie în stare să ne spună.
Luând apă din borcan în căuşul palmelor, ne-am spălat pe faţă. Mi-am înmuiat cârpa şi am folosit-o pentru a răcori spatele bunicii. Mă durea să-i văd oasele şi cicatricile provocate de Fantoma Afurisită. Bunica a umplut o găleată cu apă. Cărând-o înăuntru, am văzut-o pe mama stând lângă unchiul Minh şi răsfoind un teanc de hârtii. Când a intrat bunica, a băgat repede hârtiile în desagă.
— Eşti pregătit să te spăl cu buretele? a întrebat bunica.
Unchiul Minh a zâmbit.
Dintr-odată, trupul i-a fost cuprins de un acces de tuse. Aruncându-i mamei o privire, am citit îngrijorare în ochii ei.
Tuşea a cedat. Uşa din faţă s-a deschis, dar în locul mătuşicii Hạnh a venit un băiat, aducând un bol aburind. I-am mulţumit şi i-am făcut vânt supei.
Bunica l-a spălat pe unchiul Minh. Mama a desfăcut pachete cu ierburi. A cântărit diferite ingrediente, turnându-le în oala de lut pe care o adusese cu ea. Unchiul Dạt s-a întors cu o tavă plină de gheaţă, pe care a aşezat-o în dreptul unchiului Minh. Mi-a luat evantaiul şi a început să-l agite, trimiţând răcoare prin întreaga încăpere.
Am aprins un foc în spatele barăcii. Mama a turnat apă în oala de lut.
— Cum se simte, mămico?
Am pus lemne pe foc.
M-a tras mai aproape şi şi-a lipit buzele de urechea mea.
— Să nu-i spui încă bunicii. Unchiul tău e pe moarte. Hârtiile alea arată că are... cancer. I s-a extins la plămâni şi la ficat. A stat în spital luni de zile, dar doctorii l-au trimis acasă, au spus că nu-l mai pot ajuta.
— Dar tu, mămico, medicamentele tale pot face minuni.
— Mi-e teamă că e prea târziu. Cancerul e prea avansat. Rezultatele testelor lui...
Şi-a muşcat buzele.
— O să încerc, dar cred că nu pot decât să-i alin durerea ultimelor zile de viaţă.
Mă strângea pieptul când mă gândeam la bunica. Cum avea să reuşească să facă faţă unei veşti atât de teribile?
M-am întors către foc. Vieţile oamenilor erau scurte şi fragile. Timpul şi bolile ne slăbeau, asemenea flăcărilor care mistuiau acele bucăţi de lemn. Dar nu conta cât de mult trăiam. Mult mai important era câtă lumină eram în stare să revărsăm asupra celor dragi şi câţi oameni reuşea să atingă compasiunea noastră.
Mă gândeam la Tâm şi la felul în care dragostea lui îmi înseninase zilele. Ori de câte ori mă copleşea tristeţea pentru că-mi lipsea tata, el era acolo să mă înveselească. Îmi doream să fie acum aici, ca să mă ţină în braţe şi să-mi spună că totul o să fie în regulă. Fiertura clocotea, mirosul ei dens se răspândea în aer. Mama a redus focul.
Unchiul Dạt a ieşit din baracă, stropindu-şi faţa cu apă.
— Hạnh s-a întors?
Mama a mijit ochii prin fum.
— Încă nu, a şoptit unchiul. Am văzut-o stând de vorbă cu vecinii. Probabil că-i întreabă despre fratele Minh.
Înăuntru, unchiul Minh redevenise copilul bunicii, deschizând gura să primească supa cu tăiţei. Mesteca greoi şi tresărea la fiecare înghiţitură, dar ochii îi străluceau.
În timp ce mânca, bunica i-a povestit pe scurt călătoria ei pe jos până la Hà Nội. Avem o casă minunată, spunea ea şi, imediat ce se făcea mai bine, avea să-l ducă acasă.
I-a vorbit despre unchiul Đạt, despre căsătoria lui fericită cu mătuşica Nhung şi copilaşul lor în vârstă de trei luni, bucălat ca Buddha cel vesel. Nu i-a spus cât de mult ne temeam ca nu cumva băieţelul să aibă probleme. Primul lucru pe care-l făcuse bunica după ce se născuse copilul fusese să-i numere degetele de la mâini şi picioare. Când medicii spuseseră că bebeluşul e perfect sănătos, bunica îşi atinsese fruntea de podeaua spitalului, mulţumindu-le tuturor zeilor cărora li se rugase. Unchiul Đạt şi mătuşica Nhung îl botezaseră Thống Nhất, care însemna „unire”, o dorinţă arzătoare a multor vietnamezi din Nord şi din Sud în timpul războiului. Bunica i-a spus unchiului Minh despre funcţiile foarte apreciate pe care le ocupa mama, atât la spitalul Bạch Mai, cât şi la Institutul de Medicină Tradiţională. Nu i-a povestit însă că mama ne luase, pe mine şi pe bunica, într-o călătorie. Plânsese la mormântul frăţiorului meu, în timp ce eu şi bunica intonam rugăciuni pentru pacea sufletului lui. Apoi venise rândul bunicii să plângă când am ajuns la cimitirul Trường Sơn, unde unchiul Thuận zăcea alături de mii de soldaţi. Rânduri de morminte se întindeau până la orizont, cât vedeai cu ochii. Pe multe scria „Soldat necunoscut”. M-am întrebat în acea zi dacă vreunul dintre ele conţine oasele tatălui meu şi dragostea pe care mi-o purtase, dragostea despre care ştiam că nu va înceta să ardă, chiar şi îngropată sub pământul rece.
Bunica i-a povestit unchiului Minh despre ascensiunea continuă a unchiului Sáng în ierarhia Partidului, că acum e un oficial important al Departamentului Central de Propagandă. Şi despre mătuşica Hạnh şi familia ei, care o duceau atât de bine în Sài Gòn.
Unchiul Đạt s-a dus să cumpere pentru toţi phở, pe care am mâncat-o stând pe o rogojină de paie întinsă pe podea şi ascultând-o pe bunica. Îi tot dădea înainte cu notele mele bune primite în primul an de facultate şi că ziarele locale îmi publicaseră câteva poezii. A vorbit despre Tâm, care studia ca să obţină o diplomă în agricultură şi care de trei ani era iubitul meu.
— I-am făcut viaţa grea la început, dar mi-a câştigat încrederea, i-a spus ea unchiului Minh. Cu siguranţă o să-ţi placă. E originar din regiunea centrală, ca noi. Unchiul Minh părea să se bucure sincer pentru mine. Îşi recăpătase un pic culoarea din obraji. A scris ceva în carneţel.
— Despre mine?
Bunica a râs şi a zis că e bine, că-i place ocupaţia ei de negustoreasă în Cartierul Vechi. Îşi făcuse mulţi prieteni şi avea şi mai mulţi clienţi fideli.
