Bunica, mama şi cu mine ne-am ţinut una de cealaltă, păşind în curtea alunecoasă. Pavată cândva cu cărămidă roşie, era acum străpunsă din loc în loc de bălţi cu apă verzuie şi gunoaie. Arborele longan nu mai era acolo. Buruienile şi muşchiul năpădiseră fiecare spaţiu şi colţişor posibil.
Şi casa! Unde erau uşile cu rafinatele gravuri ale unor flori şi păsări, obloanele date cu lac negru care străluceau în soare, dragonii de ceramică şi fenicşii care dansau pe marginile curbate ale acoperişului? Mă aşteptasem la ce e mai rău. Dar nu la asta. Nu la o clădire şubredă despuiată de toate uşile şi ferestrele. Nu la ziduri putrede, cu afişe propagandistice despre planificarea familială şi dependenţa de droguri lipite peste ele; nu la pereţi despărţitori improvizaţi, ieşind din podeaua casei asemenea unor oase de peşte.
Mirosul putreziciunii mi-a ajuns la nas. Grădina devenise un petic de pământ maroniu adăpostind gropi mari, deasupra cărora bâzâiau nori de muşte verzi.
— Latrine în aer liber.
Domnul Hải a oftat.
— Îngrăşămintele sunt scumpe; excrementele umane valorează acum cât aurul.
A gonit câteva muşte.
— Când s-au mutat în casă, familiile s-au certat şi s-au tot certat de la împărţirea bălegarului. Până la urmă, şi-a săpat fiecare propria latrină.
— Cândva, aici a fost raiul pe pământ.
Mama şi-a încleştat pumnii.
— Să plecăm, mămico. Nu mai suport.
Dar bunica s-a smuls de lângă noi, grăbindu-se către uşa casei. Acolo tocmai apăruse o femeie în vârstă. Avea părul alb. Şi-a găsit drumul pe veranda largă cu ajutorul unui baston. Când a ajuns la cele cinci trepte care duceau în curte, a aruncat bastonul şi s-a lăsat în patru labe, târându-se ca un animal.
— Dă-mi voie să te ajut.
Bunica a sprijinit-o pe femeie să se ridice în picioare. Păşind mai aproape, am privit chipul femeii. O frunte bombată. Dinţi de iepure. Măcelăreasa. O atacase violent pe bunica şi fusese hotărâtă să o prindă. Ea îmi alungase familia din căminul ei strămoşesc, ca să se poată instala în casă.
Dacă o detesta pe femeie, bunica nu o arăta. O ţinea de mână, ajutând-o să coboare treptele.
— Cine eşti?
Măcelăreasa a privit-o pe bunica cu ochii ei albi. Mâna ei ofilită s-a întins să atingă chipul bunicii. A adulmecat-o.
— Am venit în vizită la un prieten din sat, a spus bunica, folosind accentul din Hà Nội.
— Nu e de mirare că miroşi bine, nu ca şobolanii care locuiesc aici.
Femeia a tresărit.
— Of, mă dor oasele.
Şi-a lovit spatele cu pumnul.
— Condu-mă până la latrina cea mai apropiată de bucătărie, te rog. Trebuie să-mi produc norma zilnică, altfel nenorocitul de fiu-meu mă pedepseşte cu băţul.
Bunica a condus-o pe femeie până la latrină. Pentru durerea pe care o îndurase, ar fi putut să-şi împingă fosta duşmană în groapa plină de excremente umane, dar a ajutat-o să-şi găsească o poziţie stabilă şi a lăsat-o acolo.
Pe când ne pregăteam să plecăm, am privit înapoi către femeia căruntă care stătea chircită pe pământ, cu un nor de muşte ţinându-i companie.
— Cerurile au ochi, am spus. Împărţi cruzime, de cruzime ai parte.
A sosit o căruţă trasă de bivoli. Bunica a umplut-o cu buchete de flori, saci cu fructe şi beţigaşe parfumate. Domnul Hải s-a suit în căruţa şi ne-a ajutat să urcăm. Ne-am luat rămas-bun de la familia lui, apoi am pornit în tăcere.
Când am coborât din căruţă, pădurea Nam Đàn şi-a desfăcut braţele verzi ca să mă primească. Bunica a găsit o tufa în care florile îşi etalau petalele.
— Fructe sim.
Mi-a dat câteva fructe violet. Am pus unul pe limbă; dulceaţa lui mi s-a topit în gură.
Cu cât ne afundam mai adânc în pădure, cu atât mă simţeam mai uşoară. Poteca s-a îngustat, înconjurată de copaci înalţi, legănaţi de vânt. Ne-am făcut loc printr-un desiş şi m-am trezit într-o poieniţă înconjurată de tufe. Florile sălbatice îşi răspândeau petalele roşii, galbene, albe şi violet, conducându-mi privirea către cinci movile de pământ – mormintele străbunicilor mei, bunicul Hùng, unchiul Công şi doamna TÚ. Bunica le mutase rămăşiţele în acest loc, ca să poată fi împreună în moarte.
Bunica a îngenuncheat, cu palmele în dreptul pieptului. S-a aplecat, atingând pământul cu fruntea, şi a rămas aşa multă vreme. Am urmărit-o, cu lacrimile încălzindu-mi ochii.
Eu şi mama am aranjat florile pe morminte. Am desfăcut sacii, aşezând pe farfurii mari fructele în grămezi.
Domnul Hải a aprins un mănunchi de beţigaşe parfumate. Am primit câteva şi le-am înălţat în aer. Fumul lor se desfăcea către Ceruri, ducându-le strămoşilor rugăciunile mele. Moartea şi suferinţa lor m-a învăţat ce înseamnă dragostea şi sacrificiul.
— Ajutaţi-mă, vă rog, să-l găsesc pe tatăl meu, am şoptit.
Indiferent dacă era mort sau viu, trebuia să ştiu. Când am ajuns în satul lui Tâm din Hà Tĩnh, l-am găsit pe aleea din faţa casei sale, aşteptându-ne. Purta o cămaşă pe care i-o cususem eu, folosind o parte din abilităţile pe care le învăţasem la nữ công gia chánh – orele de gospodărie. Când m-a văzut, faţa i s-a luminat şi am ştiut de ce îl iubesc. În toţi anii de când ne cunoşteam, devenise un bărbat înalt. Vederea lui îmi înmuia şi acum genunchii.
I-a ajutat pe toţi să coboare din căruţă, apoi s-a întors către mine, m-a luat în braţe şi a făcut o piruetă. În timp ce fierbinţeala îmi năpădea faţa, mi-a şoptit:
— Mi-a fost dor de tine.
L-am rugat să mă pună jos. Copiii se adunaseră în jurul nostru, chicoteau cu mâna la gură.
Tâm ne-a condus pe aleea şerpuită.
