Am ridicat pasărea Sơn ca, ascultându-i cântecele tăcute. Îmi doream ca tata să fie acolo acum, să meargă a doua zi cu noi la familia lui Tâm. Ştiam că, oriunde ar fi, tata îl iubeşte şi el pe Tâm.
Din sufragerie pluteau înspre mine murmurele bunicii, ale mamei şi ale domnului Hải.
— Unchiul lui Tâm m-a vizitat în urmă cu câteva săptămâni, a spus bunica. Mi-a spus că Tâm ar dori să se căsătorească cu Hương primăvara viitoare. Mi s-au înfierbântat obrajii. Eram tineri, Tâm şi cu mine. Trebuia mai întâi să ne încheiem studiile, dar nu mai voiam să aşteptăm. Ştiam că în Tâm descoperisem dragostea vieţii mele.
— Ce veste minunată, a spus domnul Hải.
— Nu mi-am dat acordul, fiindcă trebuie să aflăm mai multe despre familia lui, a şoptit bunica.
— Dar nu-mi fac griji, a spus mama. E un băiat de treabă, deci probabil că vine dintr-o familie bună. Asemenea mamei, nu aveam nicio îndoială. Abia aşteptam să-i cunosc pe părinţii şi pe surorile lui Tâm. Dar aveam emoţii în privinţa bunicului său. Speram că va ieşi din camera lui ca să mă cunoască şi că-şi va face o părere bună despre mine.
— Cum ar putea să nu te placă? Toată lumea te place. Tâm ridicase din sprâncene când îi împărtăşisem îngrijorarea mea.
— În plus, dacă are o problemă, n-are decât să se împace cu asta. Pentru mine oricum e un străin. Tâm m-a tras aproape, lipindu-şi buzele de urechea mea.
— Te iubesc şi în curând o să fii soţia mea.
Am închis ochii şi m-am văzut plutind în derivă pe un râu, într-un sampan, cu Tâm lângă mine. Barca sălta şi se legăna în curenţii puternici. În faţa noastră erau stânci şi vârtejuri, dar mă simţeam în siguranţă. Ştiam că, indiferent ce pericole ne-ar fi aşteptat, aveam să le înfruntăm împreună.
Cântecul unui cocoş a străpuns zidurile de lut, smulgându-mă din ultimele licăriri ale visului. Am deschis ochii. Adormisem pe cuibul de paie, dar acum mă aflam pe un pat de bambus, gol, cu excepţia a două perne turtite. Probabil că bunica şi mama mă aduseseră aici sus, dar ele unde erau? Am ridicat plasa de ţânţari, am coborât din pat, m-am schimbat şi am ieşit în grabă afară. Noaptea pălise în cenuşiu. Aerul, rece şi proaspăt, îmi aluneca pe piele.
În curtea din faţă adăsta un strat de ceaţă. Pe crengile copacilor, păsările bârfeau în neştire.
Mama, bunica şi domnul Hải stăteau pe o rogojină de paie pe podeaua verandei, cu ceşti aburinde de ceai în mână.
— Ce íầceai, Hương? Ai adormit într-un cuib de paie, a spus bunica.
— Căutam parfumul somnului tău, i-am spus zâmbind, în timp ce primeam o ceaşcă de ceai de la domnul Hải.
Ceaiul era proaspăt ca aerul de la ţară.
— Parfumul somnului meu? a râs bunica. L-ai găsit?
— Cred că ţânţarii au găsit-o primii.
Mama îmi studia punctele roşii de pe picioare. A luat o altă ceaşcă de ceai, a suflat în ea să se răcească şi a frecat cu lichidul pişcăturile ţânţarilor. Senzaţia de mâncărime s-a potolit. M-am sprijinit de ea, redevenind un copil în căldura corpului ei. Soarele s-a ridicat din spatele unei perdele de nori, vopsind cerul într-o nuanţă trandafirie şi împrăştiind raze blânde în curte.
— Totul s-a schimbat atât de mult, a spus bunica. Mi-e teamă că o să mă simt ca o străină aici.
Mama şi-a terminat ceaiul. A ajutat-o pe bunica să se ridice, ţinând-o de cot. Domnul Hải şi cu mine ne-am grăbit să ne punem sandalele.
Îmi simţeam paşii uşori pe uliţa satului, pe care-o cunoşteam atât de bine din povestea bunicii. Am trecut pe lângă pagodă, cu acoperişul arcuindu-se ca degetele unei dansatoare desăvârşite, iar zăngănitul clopotului ei unduind în aerul răcoros. Iazurile îşi întindeau în faţa noastră oglinda calmă asemenea unor pânze de mătase. Coroanele bogate al bambuşilor verzi se legănau, dăruind umbră caselor joase care se înşirau în calea noastră.
Mai mulţi săteni l-au salutat pe domnul Hải. O doamnă în vârstă s-a oprit nemişcată în drum.
— Diệu Lan, tu eşti? a întrebat ea.
Cutele de pe chipul ei s-au adâncit când bunica a încuviinţat din cap.
Bătrâna şi-a lăsat coşurile jos.
— Îmi... îmi pare rău pentru lucrurile care s-au întâmplat.
— Mă bucur să te văd, soră, a spus bunica. Ce-a fost a fost. Îţi doresc numai bine.
Am urmărit-o pe bătrână îndepărtându-se, cu prăjina de bambus trecută pe după umerii osoşi.
— Striga sloganurile alea urâte şi flutura pumnul, a spus mama. N-o să uit niciodată faţa aia de cutră.
— Încearcă să ierţi şi să uiţi, Ngọc, a spus bunica. Dacă porţi pică, tu eşti cea care o să trebuiască să poarte povara obidei.
Domnul Hải a scuturat din cap.
— Totuşi a fost îngrozitoare. Părinţii tăi au salvat-o în timpul Marii Foamete. Apoi s-a întors împotriva ta.
Am ajuns la un drum de pământ, plin de gropi.
— Drumeagul către casa noastră, a spus bunica cu duioşie.
Urmându-i privirea, am zărit un gard des, care păzea o proprietate mare.
Am ajuns în faţa unei porţi. Am aruncat o privire înăuntru, aşteptându-mă să văd o casă năm gian impresionantă, cu cinci secţiuni de lemn, înconjurate de grădini luxuriante. În schimb, inima mi-a tresărit la vederea neglijării şi abandonului.
— Aici locuiesc acum şapte familii.
Domnul Hải ne-a condus dincolo de poarta deschisă. A ridicat vocea:
— E cineva acasă?
