Sfârșitul cinei a întârziat, eram ultimii clienți rămași încă în restaurant. Încetul cu încetul, m-am reîntors la discuții, cu zâmbetul pe buze și, chiar dacă nervii îmi erau încordați la maximum, nu am încercat să scap. Prezența lui Marc mă ținea în gardă și în același timp mă simțeam bine, aproape la locul meu, cu el alături. Cu toate acestea, în adâncul meu, știam că trebuia să fiu reținută, ca să nu prind prea mult gustul. Dacă, așa cum speram, voi deveni asociata lui Bertrand la sfârșitul anului — în cel mult două luni —, voi avea și mai puțin timp pe care să-l consacru familiei și prietenilor și va trebui să mă mulțumesc cu doar câteva clipe în care să-i văd. Era paradoxul situației mele; în vacanță învățasem că munca nu îmi era de ajuns ca să mă simt bine în pielea mea și să nu mai risc să dau rateuri, ca în iulie. Numai că, pentru a deveni asociata lui Bertrand, trebuia să dau totul și să renunț la distracții. Toți îmi vorbeau de Yaël cea de dinainte, o simțeam trezindu-se în mine, ca și cum ar fi dorit să ne regăsim și să nu mai alcătuim decât o singură femeie.
Dar acea Yaël nu putea fi cea de la agenție, l-ar exaspera pe Bertrand. M-am întors spre Marc, care se apropia din nou de masă.
Ce să fac cu el și cu efectul pe care îl avea asupra mea, în mijlocul a toate astea? Probabil a simțit că mă uitam la el; mi-a aruncat o privire, eu am întors capul oftând.
― Ar cam fi timpul să plecăm, a declarat Cédric, trecându-și mâna peste chipul obosit al surorii mele.
― Așa-i! Este super-târziu, a spus și Jeanne. Iar o să ne certăm cu dădaca!
Toată lumea s-a ridicat în minutul următor, în afară de mine, care nu o scăpam pe Alice din ochi; categoric, îmi ascundea ceva.
Am fost neatentă la mișcările celorlalți și m-am trezit față în față cu
Marc.
― Pardon, am șoptit fără să mă uit la el.
S-a dat la o parte și m-a lăsat să trec prin fața lui fără să spună un cuvânt.
― Și, unde te întâlnești cu șeful tău? m-a întrebat Adrien.
― La birou, luni, i-am răspuns râzând. Comand pur și simplu un taxi.Am ieșit în stradă ca să dau telefon. Marc a venit după mine și și-a aprins o țigară.
― Renunță la taxi, te duc eu, mi-a spus pironindu-și privirea într-a mea.
― O să mă descurc.
Fața i-a devenit serioasă.
― Dacă-ți spun că te duc eu, mi-a răspuns sec.
A făcut cei doi pași care ne despărțeau.
― Nu…
― Vă deranjez? ne-a întrerupt cu inocență Alice.
― Deloc, i-a răspuns Marc. Îi propuneam lui Yaël s-o duc eu acasă.
― Bună idee, a spus ea luându-mă de braț ca să mă tragă
deoparte. Mâine ești convocată acasă pentru puiul cu mazăre de duminică la prânz!
― Păi… nu știu…
― Ssst! Cred că am câteva episoade de recuperat din viața surorii mele mai mici.
Am ridicat ochii la cer.
― Fie, vin la masă, dar și tu trebuie să vorbești! i-am răspuns.
Nu sunt singura care ascunde niște lucruri.
M-a îmbrățișat, eu am rămas prostită. Cédric a dat semnalul de plecare:
― Haideți, în pat!
Adrien, Jeanne, Cédric și Alice plecau într-o parte, Marc și cu mine în cealaltă. Ne-am spus la revedere. Adrien a ridicat degetul în semn de victorie, făcând cu ochiul. Jeanne l-a potolit spunându-ne:
― Nu-l luați în seamă!
Au izbucnit în râs toți patru și au plecat. Marc s-a mulțumit să-mi adreseze o privire și a pornit și el; l-am urmat. Și-a potrivit pașii după mine, am făcut drumul umăr lângă umăr, fără să schimbăm un cuvânt. A intrat într-o parcare subterană. Pe aleea tăcută, am început să fierb în sinea mea, am încetinit pasul la câțiva metri de Porsche.
― N-are niciun rost! Am să iau un taxi, i-am spus oprindu-mă pe loc. Nu a reacționat și și-a văzut de drum. Ajuns în fața mașinii, a deschis portiera pasagerului și mi-a făcut semn să urc. Am stat câteva secunde fără să mă mișc, înainte să cedez și să mă apropii. M-am oprit un timp, când am fost lângă el, apoi m-am instalat, respirând efluviile de piele și de motor. Marc și-a luat locul, a pus cheia în contact dar nu a pornit.
― Suntem ridicoli, Yaël. Știi asta?
Am oftat și m-am uitat pe geam.
― OK, am să țin un monolog… Te sărut și fug ca un cretin. Am dat-o în bară, m-am panicat… Trei zile mai târziu, apari la magazin ca o furie, facem dragoste și tu ești cea care fuge fără ca eu să mișc un deget ca să te fac să rămâi și să vorbim despre toate astea. Apoi, nimic, niciun cuvânt, niciun semn. Ești conștientă că am trecut drept niște nebuni în seara asta, în ochii tuturor? Nu-mi pasă, nu asta-i problema. Dar avem ceva de lămurit, nu se poate să
continuăm așa…
― Să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic, l-am întrerupt eu din elan.
― Îți bați joc mine?
Mi-am frământat mâinile, cu capul plecat.
