― Uită-te la mine, mi-a cerut. Yaël, uită-te la mine și spune-mi că
nu te-ai mai gândit, că nu-ți pasă de ceea ce s-a petrecut între noi.
Am respirat adânc înainte să-l înfrunt, convinsă că voi reuși să
mint. Să fiu așa aproape de el, să-l simt respirând precipitat m-a făcut să cedez.
― Sunt cu moralul la pământ, Marc. Am prea multe lucruri în cap, atât de puțin timp pentru… nu știu cum să fac cu asta…
― Crezi că eu nu mă simt pierdut? s-a enervat el. V-am regăsit și asta m-a dat complet peste cap… și apoi, rahat! Yaël, abia sunt două
luni de când am divorțat… chiar nu mă gândisem să mă trezesc iarăși atât de repede în această situație…
Am înghițit întorcând privirea; el a dat din cap și a demarat, zgomotul motorului care a răsunat în parcare m-a făcut să tresalt.
― Nu știu adresa ta, a mormăit.
I-am spus-o și tot drumul s-a scurs fără ca nici unul, nici altul să
mai spună vreun cuvânt. Am stat lipită de geam, cu ochii îndreptați către stradă, ca o fetiță bosumflată. Cu cât simțeam mai mult greutatea privirii lui asupra mea, cu atât mă ghemuiam în mine mai mult. Prin nu știu ce minune, a reușit să parcheze în fața imobilului meu și a oprit motorul. Îngrozită de ideea unei noi conversații care nu va duce la nimic, nu i-am lăsat timp să spună nimic și am deschis portiera.
― Pe curând, am șoptit.
M-am dat jos din mașină și m-am grăbit să ajung în holul clădirii, fără să întorc capul. Am urcat treptele câte patru și m-am baricadat în casă, încuind ușa. Fără să aprind vreo lumină, am străbătut apartamentul și am privit strada de la ferastra camerei de zi: mașina Porsche nu se mișcase. Marc, da. Era afară și fuma o țigară, stând pe capotă. Am luat telefonul, i-am căutat numărul, ținând degetul multe secunde deasupra tastei de apel. Și apoi, fără
să-l pierd din ochi, am apăsat. Am zâmbit văzându-l cum își căuta mobilul prin toate buzunarele.
― Etajul al doilea, ușa din dreapta, codul 27A13, i-am zis pur și simplu, când a răspuns.
Am plecat de la fereastră și am pus telefonul pe măsuță. Ce făcusem? Mi-am aruncat încălțările din picioare în timp ce mă
apropiam de ușa de la intrare, apartamentul fiind luminat doar de luminile de pe stradă; am respirat mai repede. Timpul mi s-a părut lung: pentru o clipă, mi-am spus că făcusem o greșeală, dar ardeam
de dorința de a fi cu el. Și după aceea, două bătăi ușoare în ușă, am deschis. Cu chipul serios, Marc a venit spre mine închizând ușa cu piciorul; m-am dat înapoi, prizonieră a privirii lui încărcate de întrebări. M-a prins de mână, m-a tras spre el și m-a sărutat fără să
mai stea pe gânduri. Așteptasem asta toată seara.
― O să fie și mai complicat, mi-a spus, cu gura lui peste a mea, urmându-mă prin camera de zi.
― Doar o dată, o ultimă dată, am șoptit când am ajuns în pragul camerei mele.
El a schițat un zâmbet, primul de când eram din nou singuri.
― Principalul este că tu crezi asta…
― Tu nu? i-am răspuns cu același zâmbet.
M-a sărutat lung, intens, mâinile i se plimbau deja pe mine, în timp ce eu mă zbăteam să-i dau jos haina. Ne-am prăbușit pe pat.
― Ba da, bineînțeles, mi-a spus, cu buzele pe gâtul meu. Nu o vom lua de la capăt.
Ceva mai târziu, eram ghemuită în brațele lui, liniștită, somnolentă, marcată de mângâierile lui pe fiecare centimetru de piele, pe fiecare părticică a trupului meu. Redescopeream că
epiderma mea era dotată cu sensibilitate. Aș fi vrut ca această
dulceață și această senzație să nu înceteze niciodată; uitam totul, era liniștitor și era plăcut să nu ai mintea ocupată cu o mie de lucruri, ci întoarsă doar spre acea stare de bine. Și nu aveam niciun chef ca asta să fie ultima oară.
― Iată-ne din nou, mi-a spus Marc.
Am ridicat fața spre el; mă privea zâmbind.
― Amintește-mi, a continuat, mi-ai spus „doar o ultimă dată“, așa-i?
Am râs, apoi am devenit serioasă. Nimic nu se schimbase și era din ce în ce mai complicat. M-am îndepărtat de el acoperindu-mi sânii cu plapuma.
― Rămâne complicat. Nu știu… n-am… Ce-o să facem?
El s-a sculat și s-a îmbrăcat. Când a fost gata, s-a așezat pe pat lângă mine și m-a mângâiat pe obraz.
― Să nu încercăm să înțelegem ce se întâmplă și să luăm lucrurile așa cum vin, bine?
Am dat din cap. El s-a ridicat, eu am făcut la fel și am luat un tricou lung din dressing. Când a fost în fața ușii de la intrare, Marc m-a sărutat din vârful buzelor.
― Vorbim la telefon? m-a întrebat.
― Da.
A plecat. Am făcut drumul în direcție inversă față de cel pe care-l făcusem cu două ore în urmă și m-am dus la fereastra de la camera ce zi. Câteva secunde mai târziu, Marc deschidea portiera.
