― Poftim, cât e de ciudat! Dar să nu contezi pe mine să te menajez! S-a terminat cu prostiile! Vrei să-ți amintesc cine a plâns la ușa noastră nopți întregi pentru că el nu mai era aici? Cine a așteptat în fața intrării la facultate în fiecare seară? Cine a fost cât pe ce să nu poată trece de perioada de probă pentru că Marc dispăruse?
Am înfruntat-o brusc.
― Nu contează!
― Am visat deci că într-o zi șeful tău te-a certat pentru că
lipsiseși de la o întâlnire fiindcă stătuseși de pază în fața apartamentului bunicului lui Marc?
― Poate, dar toate astea au fost acum mult timp! Eram prieteni, asta-i tot! Eram nebună de îngrijorare și atât!
S-a ridicat de pe canapea și a venit spre mine, dominându-mă cu înălțimea ei, în vreme ce eu mă ghemuiam în fotoliu.
― Ai o sclipire în ochi când vine vorba de Marc! Și asta dintotdeauna! Pentru noi toți, a fost mereu evidentă chestia asta dintre voi. Erați mai rău ca siamezii! Cum făcea unul un pas, celălalt făcea la fel, vă…
― Și ce! Eram copii, aveam douăzeci și cinci de ani!
― Zău așa, Yaël! Nu v-a trebuit mult timp ca s-o luați de la capăt!
M-am ridicat și eu și i-am adresat un zâmbet răutăcios.
― Asta n-are nicio legătură. Astăzi, doar ne simțim bine, atâta tot! Intenționat voiam să o fac să se simtă prost, dar nu îmi reușea, a înfipt cuțitul și mai mult:
― Nu te mai ascunde ca struțul, cu capul în nisip… Fii atentă la tine, dar un pic și la el, este tot ce-ți cer…
― Faci și psihologie ieftină acum? am ironizat-o.
― Poate că fac psihologie ieftină. Dar cel puțin eu trăiesc, simt, iubesc și îmi asum asta.
Am făcut o mișcare de recul. Alice m-a lăsat baltă acolo și s-a dus să vadă ce făceau ai ei. Am profitat de ocazie ca să mă fac nevăzută.
Piscina îmi va permite să mă descarc: prea multe lucruri în minte.
Pentru început, sarcina lui Alice care, chiar dacă mă făcea să fiu foarte fericită pentru ei, mă trimitea cu gândul la ceva din ce în ce mai îndepărtat de viața și de viitorul meu. Trebuia să fiu cinstită; totul dădea de înțeles că nu voi cunoaște niciodată acea lumină, acea stare de grație în așteptarea unui bebeluș, nici protecția aproape cvasi-animală a mamei mele. Când voi găsi timp să fac un copil? Și cu cine? Și cum să-l cresc? De altfel, aș ști s-o fac? Nu, era evident. Apoi, discursul ei despre Marc, despre pretinsele mele sentimente pentru el și despre depresia mea de după dispariția lui mă punea în încurcătură: de cine trebuia să mă apăr? De Marc? De mine însămi?
Într-o dimineață pe la 09:30, cu dosarele pregătite, așteptam întâlnirea cotidiană cu Bertrand, când telefonul a sunat și mi-a stricat pseudo-liniștea:
― Da, am răspuns fără să mă uit cine mă suna.
― Yaël, sunt Marc.
― Salut, am reușit să-i spun după mai multe secunde.
― Te deranjez?
― Sunt la serviciu.
― Și eu!
― Îmi pare rău, eu…
― Ești așteptată, știu. Dar nu-ți face griji, nu te rețin mult. Voiam să știu dacă ești liberă diseară, am putea să mâncăm împreună.
Oh… și de ce nu!?
― Cu plăcere, dar nu știu la ce oră o să termin. Nu înaine de ora
20:00 sau 20:30.
― Ce zici să comandăm mâncare acasă la tine și să mă mă ocup eu de tot?
― Da…
― Pot să trec să te iau de la serviciu când termini?
Se complică lucrurile… Marc la agenție…
― Păi… nu știu…
― E foarte simplu, nu?
Am zărit capul lui Bertrand trecând prin fața ușii biroului său.
Panică la bord! De ce este el mereu acolo? Nu pot să amliniște două
minute, măcar două minute. I-am răspuns lui Marc fără să mă
gândesc:
