― Îți trimit un mesaj cu adresa agenției, când sunt gata.
― Pe diseară, te sărut.
De ce într-o conversație oarecare cu altcineva „te sărut“ nu ar însemna nimic altceva decât un semn de amabilitate între prieteni, de genul „îți dau un sărut pe obraz“, în timp ce acum, când Marc era cel care îmi spunea asta, închideam ochii, cu trupul și mintea îndreptate spre ceea ce invariabil se va petrece între noi? Expresia serioasă a lui Bertrand venind către biroul meu a avut efectul unui duș rece.
― Și eu, i-am răspuns brusc lui Marc înainte să închid.
Am luat dosarul și am sărit de pe scaun.
― Bertrand? Putem să ne vedem acum?
― Credeam că m-ai uitat, mi-a zis cu o expresie indescifrabilă.
Sunt cinci minute de când te aștept, dar dacă ai vreo problemă
neprevăzută…
La ora 20:00, i-am trimis, așa cum promisesem, un SMS lui Marc, care mi-a răspuns imediat: „Voi fi acolo în douăzeci de minute.“ A fost de o punctualitate remarcabilă. Mă aștepta, cu o țigară în gură, mâinile în buzunare, rezemat de mașina parcată în fața imobilului.
Imposibil să-mi rețin zâmbetul. Zâmbet care mi-a înghețat când l-am zărit pe Bertrand la câțiva metri de mine, întorcându-se la birou.
Ăsta-i norocul meu. Marc mă privea fix, cu un rânjet ștrengar pe buze, fără să se miște, neîndoindu-se în legătură cu ce avea să se întâmple în următoarele secunde. Trebuia să acționez repede; am înaintat spre el făcându-i un semn cu mâna șefului meu:
― O seară bună, Bertrand. Pe mâine!
El a venit mai hotărât spre mine, ceea ce mi-a blocat elanul.
― Yaël, pleci deja?
Fără să știe, stătea între mine și Marc.
― Da… aveai nevoie de mine în seara asta?
― Într-adevăr.
― Adică…
Privirea mi-a alunecat spre Marc, Bertrand a observat — nimic nu-i scăpa — și s-a întors. L-a privit din cap până-n picioare, a aruncat o privire scurtă către Porsche, Marc, la rândul lui, a ridicat o sprânceană, fără să renunțe la aerul ironic și la atitudinea nonșalantă. Preț de o clipă, am fost total pierdută: trebuia să fac prezentările? De ce s-o fac? Bertrand mi-a ușurat sarcina, pentru că
interesul pentru Marc i s-a risipit după zece secunde, focalizându-se din nou pe mine.
― Ești așteptată, mi se pare că ai planuri.
― Dacă aș fi știut că…
― Ține telefonul lângă tine.
Fără un cuvânt sau o privire în plus, a intrat în clădire. Am dat afară aerul reținut în plămâni, apoi am scuturat din cap.
― Salut, i-am spus lui Marc.
― E-n regulă?
― Sper.
― Putem să mergem?
Când portierele au fost închise și motorul a început să toarcă, am schimbat o privire lungă. Întâlnirea cu Bertrand mă tulburase.
― Pot? l-am întrebat pe Marc, cu degetul pe radioul din mașină.
― Dacă-ți face plăcere!
Am apăsat pe buton pentru ca până la urmă să râd de sunetele care s-au auzit. M-am abținut să iau telefonul din poșetă, dar nu a
fost așa de greu, căci șoferul meu îmi arunca întruna priviri și îmi atingea insistent coapsa de câte ori schimba vitezele.
― Cine era tipul cu care ai vorbit? m-a întrebat după un moment.
― Șeful meu.
― Nu! Faimosul Bertrand?
― Da, i-am răspuns, pe jumătate amuzată, pe jumătate agasată.
Ai să-i lași mască pe ceilalți când or să afle, ești singurul care l-ai zărit cât de cât!
― Ar trebui să justific și prezența mea la tine la serviciu…
