Când îmi lasă gura apă.
Te vreau încrezătoare, te simt prizonieră.
Te vreau docilă, te simt temătoare.“
Serge Gainsbourg, „Tânjesc după tine“
1
De patru luni frecam menta: trăiască stagiile de la sfârșitul studiilor! Privind retrospectiv, înțelegeam mai bine de ce reușisem să-l găsesc pe-al meu în ultimul moment. Spre deosebire de toți colegii mei de la școala de comerț, gata să tragă tare, eu nu mă
dădusem peste cap ca să obțin primul meu contract pe perioadă
nedeterminată. Eram adepta efortului minim și știam ce-mi plăcea: să folosesc cele două limbi ale mele — franceza și engleza — și să-i ajut pe oameni să comunice. Adoram să vorbesc. Nu exista nimeni mai guraliv ca mine. Căutând în anuarul foștilor elevi ai școlii, dădusem peste datele acestei agenții de interpreți în domeniul afacerilor, îmi trimisesem CV-ul, avusesem o întâlnire cu asistenta șefului și problema se aranjase. Dar, sincer, cine ar fi dorit o astfel de slujbă ca să obțină diploma? Probabil eram singura pe care o interesa, căci era „stagiul fotocopii“ prin excelență, fără nicio centimă ca salariu, în timp ce toți ceilalți câștigau ceva bani în fiecare lună. Avantajele, deloc neglijabile: nicio responsabilitate, fără obligația de a purta costum taior, fără ore târzii și, de asemenea, cu posibilitatea de a bea cafea gratis și a mă întâlni cu toată gașca la Happy Hour! Într-o altă viață, ar fi fost interesant să
mă spetesc acolo, așa bilingvă cum eram.
În ziua aceea, aveam ochii cârpiți de somn. Petrecusem toată
noaptea și nu dormisem decât vreo două ore pe canapeaua extensibilă rablagită a surorii mele, ale cărei arcuri îmi torturaseră
spinarea. Deși am ajuns cu mai mult de o oră întârziere, se pare că
reușisem să trec neobservată, ascunzându-mă în debaraua care-mi servea drept birou. După-amiază, când mă luptam să nu adorm,
secretara patronului, cocoțată pe tocurile ei de femeie ușoară, a venit la mine cu un zâmbet diabolic pe buze; această femeie cumsecade voia să-mi pună-n cârcă și sarcinile ei.
― Du-te să servești niște cafele în biroul lui Bertrand.
― Nu, sunt ocupată aici. Nu se vede?
― Serios?
Mi-a zâmbit răutăcios, apoi și-a privit unghiile îngrijite, înainte să continue cu un aer nepăsător:
― Ah, în cazul ăsta, după ce-ți termini misiunea importantă, sunt cinci dosare de legat care te așteaptă, eu n-o să am timp să mă
ocup de ele.
Ce pacoste! Eram un dezastru când venea vorba să folosesc mașina de legat. Înclinând capul într-o parte, i-am adresat un zâmbet la fel de tâmp ca al ei.
― OK! O să fac cafelele alea, e mai rezonabil, ale tale sunt de-a dreptul scârboase. N-ar trebui să-l supărăm pe șef.
Ofensată, țeapănă ca un par, m-a săgetat cu privirea în timp ce mă ridicam, strâmbându-mă la ea cu limba scoasă.
Zece minute mai târziu, cu o tavă în mâini, atentă să nu mă
împiedic în fața tuturor, am oftat, deschizând cu fundul ușa de la biroul șefului, când un damf de tequila mi-a ajuns la nas; duhneam încă a alcoolul băut cu o seară înainte.
Am intrat în încăpere și am aruncat o privire printre gene înspre cei patru bărbați la cravată și costum și minele lor serioase și stângace m-au făcut să râd. Am așezat în fața fiecăruia câte o ceașcă.
Ai fi zis că sunt transparentă, niciunul nu a catadicsit să spună un
„mulțumesc“ pentru serviciul meu impecabil. Am stat două
secunde, așteptând o vorbă bună și am profitat ca să trag cu urechea, împinsă de curiozitate. Oare se ocupau de rezolvarea problemei foametei în lume, de nu erau în stare de un minim gest de politețe? La prima vedere, nu. În schimb, șeful tocmai își bătea capul cu omonimele în engleză. Și se mai considera interpret!
Trebuie să-i învăț totul! Nici una, nici două, am parcurs cei trei pași care mă despărțeau de el, i-am pus mâna pe umăr și i-am șoptit
mândră la ureche o soluție la problema sa. A bătut nervos din degete pe masa de lemn.
― Afară, domnișoara stagiară! a șuierat printre dinți, aruncându-mi o privire încruntată.
M-am dat înapoi dintr-un salt, le-am zâmbit prostește și am părăsit încăperea de parcă mă urmărea cineva. După ce am închis ușa biroului în urma mea, m-am sprijinit de ea oftând și râzând.
Bun, măcar acum știa că exist. Dar, Dumnezeule, ce netoată! Ar trebui să învăț să-mi țin gura câteodată.
Două luni mai târziu, în sfârșit, m-am eliberat. Blestematul de stagiu se apropia de sfârșit. Evident, anumite discuții ascultate pe la uși — trebuia să am și eu o ocupație — îmi suscitaseră totuși interesul. Patronul și cei trei interpreți ai lui păreau să fie regii lumii petrolului pe lângă clienții lor — înalta societate din centrul afacerilor — și slujba lor părea palpitantă. Din câte înțelesesem, întâlneau o mulțime de oameni interesanți, din medii foarte diferite. Asta-mi plăcea mult, ce mai, mă atrăgea. În fine… Câteva minute doar, și venea vacanța. Și, mai ales, puteam în sfârșit să mă
apuc de pregătirea marelui meu proiect, despre care nu vorbisem încă nimănui. Voiam să-mi iau un an sabatic și să hoinăresc prin cele patru colțuri ale lumii, cu rucsacul în spate, înainte să mă
gândesc la orice viitor profesional. Voiam să văd țări, să întâlnesc oameni, să profit de viață și, mai ales, să mă distrez. La ora 18:00, după ce-mi luasem atestatul de stagiu semnat de secretara frustrată
a șefului meu, eram gata să plec. Dădeam un ultim tur în debara, neștiind dacă să șterpelesc câteva stilouri și un bloc-notes.
― Domnișoara stagiară, în biroul meu!
Am tresărit. Ce voia de la mine marele boss? Un lucru era sigur; nu aveam să primesc un cec drept mulțumire pentru bune și loiale servicii. După acea primă întâlnire, mă lipeam de perete ori de câte ori drumurile ni se întretăiau, preferând să evit o nouă ciocnire.
