Când m-am întors acasă, cu puțin înainte de miezul nopții, mi-am făcut timp să răspund la mailul lui Bertrand care se arăta neliniștit, de formă, de reușita misiunii mele.
Bertrand,
Contractele vor fi pe masă în sala de ședințe mâine la ora 15:00.
Noii noștri clienți ar dori să te vadă cu ocazia semnării.
Pe mâine, a ta,
Yaël
Nu mi-am luat ochii de pe ecran în următorul minut și, evident, răspunsul lui a venit:
Am notat, voi fi acolo.
Înainte să fac duș, mi-am retranscris notițele și fișa tehnică a acestor noi clienți: informațiile pe care mi le dăduseră, dar și ceea ce dedusesem din obiceiurile și preferințele lor. Era la fel de fiecare
dată, vorbeau, vorbeau, se destăinuiau, fără să se teamă nicio secundă că eu înregistram totul ca să-i domin, cu gândul la viitor, și astfel să mă fac absolut indispensabilă. Fiecare persoană de la agenție avea acces la acest document din baza noastră de date, ca să
nu comită niciodată vreo gafă.
A doua zi, fix la ora 15:00, după ce am verificat cu meticulozitate dacă totul era la locul său, i-am invitat pe noii noștri clienți să intre în sala de ședințe. Au luat loc toți și am putut să citesc contractul redactat de un coleg de la servicul juridic, explicând punct cu punct prestațiile noastre și prețul lor. Bertrand a sosit exact înainte să
întind stiloul. Și-au strâns mâinile fără să uite bătaia pe umăr în stil american, lăsând de înțeles că erau cunoștințe vechi. Clienții noștri n-au făcut economie de laude la adresa mea, dar eu am rămas impasibilă ca de fiecare dată când se întâmpla asta — să nu arăți niciodată că ești mulțumit de sine.
― Sunteți pe mâinile celui mai bun om al nostru, i-a asigurat mândru Bertrand. Știam ce fac lăsându-vă în seama lui Yaël, care oferă cele mai bune servicii.
În niciun moment al tiradei sale nu m-a privit. Nici clienții, de altfel. Eram rotița transparentă; transparentă, da, dar indispensabilă. După ce ușa ascensorului s-a închis în urma clienților încântați, Bertrand s-a răsucit pe călcâie, cu o mână în buzunar.
― Felicitări, Yaël! Ține-o tot așa, mi-a spus cu un aer detașat.
Pentru prima dată în ultimele două zile, mi-am dat voie să
zâmbesc.
1 Aluzie la Georges-Eugène, Baron Haussmann(1809–1891), planificator civic francez, al cărui nume este asociat cu reconstrucția Parisului. ( N.t.)
3
Din ziua în care au devenit părinți, sora mea Alice și Cédric —
de-acum soțul ei — s-au stabilit la periferie, într-o locuință cu balansoar și tobogan în grădină. Ca să ajung acolo, am închiriat o mașină, evitând astfel corvoada transportului în comun. Mă
deprima de fiecare dată când o porneam pe aleea acestor căsuțe ale fericirii familiale, unde vecinul poate să vadă tot ce se petrece la tine în casă. Prin forța împrejurărilor, cu un gard la înălțimea copiilor, intimitatea nu există! De altfel, pentru ei, pentru copii, luaseră
această hotărâre: să renunțe la cei treizeci și cinci de metri pătrați ai lor din Paris pentru o grădină și liniște. Pentru mine, asta era inimaginabil, chiar angoasant. Intruziunea unor vecini amabili în viața mea îmi făcea părul măciucă numai gândindu-mă la asta. Dar nu despre visurile mele era vorba, ceea ce conta era fericirea lor și ei și-o găsiseră acolo.
Apropiindu-mă, m-am oprit deodată. De ce era mașina lui Adrien și a lui Jeanne parcată în fața casei surorii mele? Și, mai ales, de ce erau baloane la ușă și la poartă? În ce capcană căzusem? Nu am avut timp să sun, că Alice a și ieșit, cu un zâmbet larg pe buze și ochii strălucitori, și s-a aruncat spre mine. Ai fi zis că nu mă mai văzuse de ani de zile. Totuși nu trebuia să exagerăm! M-a cuprins în brațe, părul ei blond m-a gâdilat la nas. M-a strâns cu putere un timp care mi s-a părut că ține secunde lungi, lipindu-mă de trupul ei delicat și în același timp cu rotunjimi materne. Fără să-și dea seama, sora mea degaja o hipersenzualitate. Și asta deși, după gustul meu, nu prea se îngrijea, fiind devotată total copiilor ei și ocupației de institutoare. Alice și lumea copiilor! O foarte lungă poveste de
iubire.
― Of, am crezut că n-ai să vii! a oftat ușurată.
M-am eliberat din strânsoarea ei sufocantă.
― Asta-i bună! Ți-am spus că vin! Ce-i cu astea? am întrebat-o arătând spre baloane. Ați redecorat?
Umerii i s-au lăsat. Evident, făcusem o gafă.
― Oh, nu-mi spune că ai uitat… în fine, nu contează… nu-i grav.
Ești aici… putem spune că s-a rezolvat deja.
― Ce să uit?
― Yaya! s-a auzit o voce de băiețel entuziasmat.
Alice s-a dat la o parte ca să-i facă loc fiului ei, care venea în goană, ca o ghiulea.
― Marius, ți-am spus că ești prea mare ca să-mi mai spui așa, i-am reamintit.
Această poreclă idioată mă deranja, mă ducea cu gândul la adolescenta care putusem să fiu. Nepotul meu s-a aruncat pe mine, eu l-am bătut neîndemânatic pe umeri.
― Yaya, ai văzut baloanele? Au fost pentru aniversarea mea cu prietenii, de ieri. Ce cool!
Jenată, m-am întors înspre o Alice îndurerată. Ea a dat încetișor din cap cu aerul de a spune „lasă, nu contează“. Am făcut rapid un calcul mental.
― La mulți ani! Șapte ani, vârsta rațiunii, ești mare acum.
