Sora mea a pus capăt momentului anunțându-mi sosirea. Mi-a venit deodată s-o iau înapoi, când i-am văzut pe toți adunați în sufragerie; începea încet dar sigur să-mi bubuie creierii. Adrien, Jeanne și fiica lor de doisprezece ani, Emma, erau și ei la petrecere.
Nu-i mai văzusem de aproape două luni. Și ca de fiecare dată, am avut sentimentul că văd o altă adolescentă constatând cât creștea fiica lor. La vârsta aceasta crești tot timpul. Măcar ea era mai discretă decât părinții ei, nu-i auzeam decât foarte rar glasul. Cédric m-a sărutat frățește și mi-a făcut cu ochiul sugerându-mi „nu-ți face griji“. Léa, sora mai mică a lui Marius, s-a mulțumit cu un pupic timid; o impresionam, fără să înțeleg de ce.
Și iată, gașca era completă… sau aproape, pentru că lipsea cineva. Între noi — cei cinci rămași — legăturile nu se slăbiseră. Cel puțin, nu între cele două familii. Viața mea era atât de diferită de a lor… eram singură cu munca mea și evitam pe cât posibil reuniunile de „familie“, ca să nu pierd timp și energie. Adrien m-a scos din gândurile mele:
― O fantomă! a exclamat el bătându-se pe coapse. Ai binevoit să
treci astăzi pe la periferie?
Am oftat zgomotos. O să mă distrez de minune!
― Nu începe!
El și-a înăbușit un râset.
― Femeia noastră de afaceri are un umor extraordinar, s-ar zice, a insistat.
― Adrien, las-o în pace! a intervenit Jeanne. Ce enervant e când îl apucă!
Jeanne apăra mereu umorul penibil al iubitului ei soț, găsindu-i scuze, chiar și când întrecea măsura. Campioana rotunjirii unghiurilor și a salvării mizei. Deși îl adoram pe Adrien, mă
întrebasem dintotdeauna cum de putea ea să-l suporte!
― Asta nu te-a împiedicat să-l iei de bărbat!
A izbucnit în râs și a venit să mă îmbrățișeze și ea. Nu l-am ispitit pe diavol, preferând să mă eschivez de la un schimb de focuri între mine și ei, pe tema muncii mele. M-am dus după Alice în bucătărie.
Mă simțeam total stângace în mijlocul bazarului organizat, care domnea la ea acasă. Tot timpul îmi era teamă să nu provoc vreo catastrofă la cel mai mic gest. Ea punea lumânările în tortul în formă de casă, mai împodobit decât un brad de Crăciun, și toate astea cu degetele ei de zână și de mamă model.
― Alice, îmi pare rău că am uitat…
― E atât de fericit să te vadă, că n-o să-și dea seama. Știi, mă
temeam, am pregătit terenul cu el…
A venit spre mine, mi-a luat fața în mâini, cu privirea ei blândă
și albastră fixată asupra mea. Mi-a zâmbit cum știa ea, la fel ca mama noastră când făceam câte o prostie și nu putea să se supere
pe noi. Cu toate acestea, știam că sora mea era supărată pe mine, se vedea asta, dar nu ne certam niciodată, era un pact între noi încă
din adolescență. Doar că de ceva vreme simțeam crescând o tensiune între noi, pe care eram incapabilă s-o fac să scadă.
― Și eu sunt fericită, mi-a spus. Mi-a fost dor de tine, surioara mea.M-am îndepărtat de ea.
― Uite, e-n regulă. Ne-am văzut luna trecută! Și n-am venit ca să
faci tu pe sentimentala.
A părut dezamăgită.
― Într-o zi va trebui să-l cunosc pe șeful tău ca să înțeleg ce a făcut cu Yaya, petrecăreața cea iubăreață.
Remarca ei mi-a smuls un zâmbet. Sora mea… diferențele dintre noi creșteau cu timpul și cu viața care mergea mai departe, dar ea rămânea punctul meu de reper, ancora mea. Nu puteam să concep o lume, o viață fără ea. Trebuia să știu că e undeva nu prea departe de mine, chiar dacă n-o vedeam. Nu aveam timp să-i dedic, dar ea trebuia să fie acolo. Fuseserăm mereu ca două degete de la o mână, mica diferență de vârstă dintre noi nu avusese niciodată
importanță; întotdeauna făcuserăm totul împreună… sau aproape totul. Căsătoria ei cu Cédric nu schimbase nimic; tipul acela înalt, brunet și slăbănog era ca un frate pentru mine, iar pe ea o făcea fericită. Cu cât trecea timpul, cu atât o privea mai mult ca pe a opta minune a lumii, iar pentru mine era tot ce conta.
― Veniți? ne-a întrerupt el. Nu-și mai găsește locul.
Alice a luat tortul și a cântat un Happy Birthday cu accent britanic pronunțat, trecând prin fața mea. Am urmat-o și m-am lipit de peretele sufrageriei ca să-i văd mai bine: Marius încadrat de părinții lui, Léa în brațele tatălui ei și prietenii noștri în fața lor, cântând cât îi ținea gura. Marius a suflat în lumânări și a desfăcut cadourile. În acest timp, simțeam telefonul vibrându-mi în buzunarul jeanșilor: rafală de mail-uri. Ca din întâmplare, Alice mi-a întins o farfurie în momentul în care mă pregăteam să arunc o privire pe telefon. Văzând felia de tort cu ciocolată, m-am strâmbat,
gata să refuz. Alice mi-a luat-o înainte:
― Ascultă, există niște limite până la care pot să suport, m-a prevenit ea. Ți-am dat o felie foarte mică, prefă-te măcar, te rog!
Negocierea era exclusă, orice blândețe îi dispăruse din privire.
Am întins mâna și am luat farfuria, luptând împotriva minei dezgustate pe care era cât pe ce s-o afișez.
― Mulțumesc…
În clipa aceea a sunat telefonul fix din casă și Alice s-a dus să
răspundă; erau părinții noștri, care pentru nimic în lume nu ar fi uitat de aniversarea nepotului lor. Am profitat ca să răvășesc un pic cu lingurița felia de tort și să las farfuria într-un colț. Când tata, arhitect, s-a pensionat, au vândut pe nimic apartamentul parizian în care crescuserăm și au profitat de scăderea prețurilor imobiliare din Portugalia ca să-și ofere o casă cu vedere la mare la câțiva kilometri de Lisabona. Cu telefonul la ureche, sora mea mi-a propus să-mi paseze receptorul, dar am refuzat scuturând puternic din cap — cu atât mai rău pentru migrena mea — adresându-i o privire neagră de supărare, plină de subînțelesuri. Preferam de departe să le scriu un mail seara și să evit a nu știu câta invitație de a mă duce să petrec un weekend la ei; judecând la fel ca sora mea, nu înțelegeau că eu muncesc atât de mult. Prioritățile mele îi enervau, iar pe mine mă
enerva că nimeni nu făcea un efort ca să priceapă importanța muncii mele.
Ora următoare a fost un adevărat calvar; ai fi zis că nu știu să
