Marți după-amiază, adică după numai două zile, eram sătulă de agenție. Am hotărât să fac minimul obligatoriu ca să nu-mi atrag furia lui Bertrand, străduindu-mă fără încetare să mă fac invizibilă, să profit de ascunzătoare și să câștig ceva bani. Singurul lucru care mă motiva era concertul lui Ben Harper de la Bercy, știam că Marc n-ar rata asta pentru nimic în lume. La 17:30, îmi schimbasem încălțările sub birou, dându-mi jos oribilii pantofi cu toc ca să-mi strecor picioarele umflate în vechii mei Puma, și părăsisem biroul tiptil. Pe la ora 19:00 începusem să mă neliniștesc, Marc încă nu era acolo, deși ne înțeleseserăm să mergem cât mai aproape de scenă, lângă fosa orchestrei, dar rataserăm ocazia. La ora 20:00, concertul începuse, eu eram tot singură. După ce mă învârtisem de colo-colo, mă așezasem pe treptele de la Bercy, îmi pusesem căștile de la mp3
și îl ascultasem pe Ben Harper cântând Alone, iar și iar, o oră și jumătate cât a ținut concertul. Când spectatorii au început să iasă
din sală, am căutat peste tot, gândindu-mă că reușise să intre fără
bilet și că mă căutase înăuntru. Evident, nu l-am găsit. Începând de atunci, panica și angoasa mă invadaseră și n-am mai trăit decât ca
să-l găsesc. La fel și ceilalți. Acum puteam să ne îngrijorăm, era permis. Nimic din toate acestea nu era normal. I se întâmplase ceva.
Organizaserăm tururi de gardă în locurile lui preferate. Când unul dintre noi era la facultate, altul era la El País, un al treilea dădea târcoale casei bunicului lui, în vreme ce al patrulea încerca să dea de cunoștințe cu care îl văzuserăm. Fugeam repede la agenție când mi se termina tura de supraveghere. După mai bine de o săptămână
fără vești și fără să reușim să dăm de bunicul lui, Adrien și Cédric s-au dus la comisariat unde li s-a explicat că familia este cea care trebuie să anunțe dispariția. Au dat peste niște polițiști cumsecade care s-au informat și i-au asigurat că nu se depusese nicio cerere de căutare în privința lui Marc. Nu mai dormeam, nu mai mâncam, nu mă mai gândeam decât la el. În gașcă, nu râsete, nu glume, vorbeam doar despre el, fără să înțelegem ce se întâmplase. În următoarele trei săptămâni, în fiecare după-amiază, părăseam biroul mai mult sau mai puțin discret în funcție de zi, ignorând regește remarcile acide și amenințătoare ale asistentei lui Bertrand, ca să mă duc la facultate, unde distribuiam fotografia lui Marc cu numărul meu de telefon. Rămâneam acolo până seara târziu, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Într-o seară în care plângeam cu capul pe genunchi, stând pe treptele din fața intrării principale, în ploaie, au venit Alice, Cédric, Adrien și Jeanne. Simțisem o mângâiere pe păr, dar nu am reacționat.
― Yaël, spusese sora mea cu vocea ei blândă, vino cu noi, ai să
te îmbolnăvești dacă rămâi aici.
Mă dureau deja toate, eram înghețată dar nu-mi păsa.
― Nu… vreau să rămân… o să vină… trebuie să vină…
― Nu folosește la nimic, e târziu… am făcut tot ce-am putut…
― Nu! am țipat eu ridicându-mă brusc. N-o să-l abandonăm! Și i-am împins violent, țipând: Îl vreau pe Marc, vreau să-l văd!
Alice și Jeanne plângeau una în brațele celeilalte. Cédric și Adrien mă luaseră în brațe, m-am zbătut câteva minute lovindu-i cu pumnii în piept și urlând întruna, dar ei nu s-au lăsat și până la urmă am cedat, plângând, agățată de gecile lor. În seara aceea, toată
lumea a rămas la Alice și Cédric. Jeanne o rugase pe portăreasă să o țină toată noaptea pe fiica ei. Băieții făcuseră beția vieții lor și, pentru prima oară în viața mea, îi văzusem plângând înainte să
adorm, încă în lacrimi, cu capul pe genunchii surorii mele. Două
zile mai târziu, Bertrand m-a chemat în biroul lui imediat ce am sosit la lucru. În ajun, încercasem o operațiune care era ultima șansă să-l găsesc pe Marc, și ratasem o întâlnire, prima la care mergeam de una singură. Mă prăbușisem pe unul din scaunele din fața lui, cu părul gras prins la nimereală, jeanșii jegoși, un pulover împrumutat de la Cédric și bascheții în picioare.
― N-ai nimic să-mi spui, Yaël? m-a întrebat cu o voce glacială.
― Nu, i-am răspuns rozându-mi unghiile.
― Din cauza ta, am pierdut un client, dar văd că nu-ți pasă.
Cu ochii plini de lacrimi, încercam să-l sfidez cu privirea. A lui era rece, mă fixa din fundul fotoliului, indiferent la nefericirea mea.
Ce ticălos!
― Ești talentată, sunt convins de asta, și de aceea n-am să te dau afară. De la lovitura aceea strălucită, știu că poți să aduci mult agenției. Cu condiția să ai un minimum de respect pentru munca ta și pentru tine însăți. Un singur sfat: nu-ți distruge viitorul pentru un fleac.
Am încercat să spun ceva, dar el nu mi-a dat posibilitatea unei explicații.
― Nu vreau să știu, nu mă interesează. Acum, du-te acasă, spală-te și ne vedem mâine.
În mod uimitor, nu s-a uitat la mine și, a doua zi, pentru prima dată, am ajuns la timp la agenție.
M-am sculat de pe canapea, nevoind să alunec mai mult în amintiri dureroase, și m-am dus în bucătărie să-mi pun un pahar cu apă minerală rece înainte să mă întorc în cameră. În zece ani, dressingul meu se metamorfozase; vechii mei Puma probabil că
erau încă pe undeva — nu mă hotărâsem să-i arunc, fără să știu prea bine de ce — primii pantofi cu toc demodați cedaseră locul
unei duzini de pantofi marca Louboutin, aveam salariu de ministru, fără să mai pun la socoteală primele. Trebuie să mărturisesc că
prinsesem gustul de adrenalină pe care-l aveau reușita, munca, oamenii puternici de care eram înconjurată. Îmi plăcea teribil slujba mea. De ani de zile, Bertrand nu-mi mai spunea stagiară și iată că voia să facă din mine asociata lui, mâna lui dreaptă.
Când, o jumătate de oră mai târziu, m-am strecurat sub cearșafuri, am renunțat la somniferul zilnic, noaptea era târzie și nu voiam să risc să fiu năucă a doua zi. Și-apoi, eram prea surescitată
de propunerea lui Bertrand, voiam să mă gândesc la ea. Una dintre frazele lui îmi revenea mereu în minte: „Yaël, tu ești la fel ca mine, ambițioasă, gata de orice ca să reușești, pasionată.“ Aveam așa o admirație pentru el, pentru cariera lui! Faptul că mă ridica la nivelul lui mă făcea să mă simt în al nouălea cer. Sacrificase totul ca să
reușească, până și familia. Bertrand fusese căsătorit, era tatăl a doi copii mari, de vreo douăzeci de ani, pe care nu-i vedea decât o dată
sau de două ori pe an la vreo cină. Când i s-a ivit posibilitatea să
plece să lucreze în Statele Unite, din câte înțelesesem, soția lui nu a vrut să-l urmeze împreună cu copiii și el luase hotărârea radicală să
divorțeze, chiar dacă asta însemna să se despartă de copii. Ambițiile lui nefiind compatibile cu viața de familie, alesese să nu o mai lungească mult, „am încercat să fac ca toată lumea, dar mi-a fost greu“. Eram întru totul de acord cu felul său de a vedea lucrurile; munca era singurul izvor de dezvoltare valabil, reușita te satisfăcea pe deplin, restul nu aducea decât necazuri și perturbări. Mie, căreia îmi plăcea presiunea, îmi era servită această propunere de asociere care îmi făcea cu ochiul. Mă voi zbate și mai mullt la serviciu și adoram această idee. La treizeci și cinci de ani, o asemenea oportunitate nu se ratează. Era ocazia vieții mele.
Luna următoare, am crescut cu o treaptă exigența față de mine însămi și față de ceilalți. Implicarea mea atingea culmile! Micul rechin care fusesem până atunci devenise de-acum un rechin adult, cu dinți de oțel, niciodată sătul. Obțineam contract după contract,
gestionând în același timp chestiunile curente. Făceam de-acum parte din familia celor mai periculoși rechini, cei mai feroce.
Inspiram teamă și asta mă încânta. Am surprins pe toată lumea când am reușit să închei un parteneriat profitabil: gestiunea a vreo zece invitați la trei colocvii organizate de către o societate farmaceutică. Vom avea de-a face cu industriași puternici, dar și cu profesori de medicină veniți de la cele mai prestigioase universități americane, ale căror centre de interes erau diametral opuse, o să fie tare. Profitam de cel mai mic moment de delăsare din partea vreunuia dintre colegii mei ca să-i iau dosarele. Nu-mi făceam prieteni astfel, dar nu-mi păsa, nu de-asta eram acolo. Totul, voiam totul. Mai ales să-i dovedesc lui Bertrand că puteam să fiu tare pe toate fronturile: interpretă, furnizoare de afaceri, manager, amatoare de ședințe târzii. Cu telefonul în permanență lipit de ureche, îmi băgam nasul în treburile tuturor, mai puțin într-ale lui.
De câte ori mă solicita, jubilam în sinea mea. Singurele pauze pe care mi le acordam erau consacrate întâlnirilor cu diferite bănci; îmi fixasem ca imperativ să fiu gata să reacționez la „momentul oportun“, conform expresiei sale. Cât eram în măsură să pun pe masă ca să dețin o parte din agenție? Un pachet bun: cu salariul și apartamentul meu, a cărui proprietară eram, bancherii mă curtau fără să-mi bat capul.
