Mă obligam să ronțăi batoane energizante și să ingurgitez supe cu proteine ca să rezist; mâncarea era cea mai mică dintre grijile mele. Corpul era într-adevăr prost făcut, nu evolua destul de repede! Menajera avea drept misiune să-mi facă aprovizionarea.
Am investit în câteva tuburi de Guronsan2, nemaiavând posibilitatea să iau somnifere, mă culcam prea târziu și mă sculam prea devreme, căci continuam să-mi încarc bateriile înotând invariabil în fiecare dimineață, de la ora 7:00. Când reușeam să
dorm, n-o făceam niciodată mai mult de patru ore. Îmi era absolut de ajuns, oboseala nu mă prindea deloc, eram stăpână pe corpul meu. Adrenalina provocării îmi curgea prin vene, era mai bună, mai puternică, mai tare decât drogul sau sexul.
A trebuit totuși să accept o invitație la cină de la Alice. Îmi făcusem calculele: văzând-o o dată pe lună, singură sau cu toată
trupa, speram să obțin un soi de pace. Iar cina era cea mai puțin neplăcută, puteam să evit zaharicalele grețoase și, mai ales, copiii fiind culcați devreme, evitam migrenele. La urma urmei, era doar un sacrificiu de câteva ore, o alertă pe telefon îmi amintea la fiecare 20 ale lunii să dau un semn de viață. Dar pentru asta trebuia să plec de la birou mai devreme, prea devreme. Și aveam oroare de asta!
În ziua aceea am plecat de la agenție la 19:30, fără să-l fi revăzut pe Bertrand, plecat la o întâlnire — ceea ce nu-mi plăcea deloc, îmi dădea sentimentul că trag chiulul. Înainte să pornesc mașina, am pus telefonul pe răspuns automat, gata să reacționez în caz de apel.
Nesocotind total siguranța rutieră, aruncam mereu câte o privire pe mail-uri. Ajunsă pe autostradă, monotonia șofatului mi-a smuls un căscat, a fost primul dintr-o serie interminabilă, ochii înecându-mi-se în lacrimi. Chiar dacă mă făcea să tremur, am deschis de tot geamul ca să mă dezmeticesc. Am fost invadată de un sentiment de ușurare când am parcat în fața casei lui Alice și a lui Cédric. Era la capătul lumii! Drumul mi se păruse fără sfârșit. Data viitoare voi avea grijă să-mi iau o gustare!
Sora mea înțelesese bine că tirul grupat era obligatoriu, Adrien și Jeanne erau și ei prezenți. Marius, cu Léa ascunsă în spatele lui, mi-a deschis ușa. Erau în pijama, cu părul pieptănat și încă ud după
duș. Marius m-a luat de mână și m-a condus în sufragerie, unde adulții luau un aperitiv, fără să pot să-mi recuperez libertatea. Alice s-a ridicat și a venit spre mine adresându-se copiilor:
― Gata, ați văzut-o pe Yaël, acum, la culcare! Apoi, întorcându-se înspre mine și încruntându-se: Te simți bine?
― Foarte bine! De ce mă întrebi?
― Așa, mi-a răspuns îmbrățișându-mă.
Să i-o spună lu’ mutu! Numai să nu se transforme seara într-un tribunal al Inchiziției! Alice se abținea, dar pentru cât timp? Am salutat pe toată lumea și am luat loc pe canapea.
― Te servesc cu un pahar? mi-a propus Cédric.
― Foarte puțin, te rog.
Două minute mai târziu, țineam în mână un pahar cu vin alb, plin ochi, în care îmi înmuiam buzele. Mi-am pus telefonul la vedere și la îndemână, pe măsuța joasă, ca să nu-mi asum niciun risc.― Unde e fata voastră? i-am întrebat pe Jeanne și pe Adrien. A trecut de vârsta la care să se culce odată cu găinile.
― Am lăsat-o acasă cu babysitterul. Seară între adulți, mi-a răspuns Jeanne, care afișa un aer mulțumit și ușurat.
Aleluia! Se săturase oare de serile cu copii? Alice a revenit printre noi și s-a așezat lângă mine.
― Și, ce mai spuneți? am întrebat adresându-mă tuturor.
Fără să știu prea bine de ce, voiam să aflu vești despre ei. Mi se întâmpla câteodată și, mai ales, asta mă scutea să vorbesc despre mine. Cédric a răspuns primul și ne-a făcut pe toți să râdem, povestindu-ne cum încerca să-i facă pe elevii lui din clasa terminală
profesională să se intereseze de filosofie. Cumnatul meu era plin de speranță, pentru el cauzele pierdute nu existau. Nu își atribuia niciun merit dacă reușea ca toți elevii lui să aibă medie de trecere la bac. Laurii nu-l interesau. Cât despre Jeanne, ea era obosită de recrutarea de personal suplimentar pentru perioada de reduceri; era acum responsabilă de magazin și nu reușea să găsească studenți dispuși să facă un efort toată luna, cât dura asta. Dacă mie una ca asta mi-ar fi stat pe creieri, ea era în schimb optimistă, lua lucrurile cu calm, fidelă ei înseși.
Anii păreau să nu fi trecut peste Jeanne. Înfățișarea nu i se schimbase deloc: părul negru ca pana corbului impecabil aranjat, veșnicul piercing și o garderobă la modă, pe care o schimba în funcție de anotimp. Adrien a preluat ștafeta făcând pe clovnul, ca de obicei.
― Eu militez la serviciu pentru instaurarea alegerii celui mai bun agent al lunii, cu afișarea fotografiei lui pe hol, ca în State.
― Sau la McDonald’s, i-a răspuns soția lui.
Toată lumea a izbucnit în râs, chiar și eu. Adrien făcuse totul ca
să nu-și ia diploma și Dumnezeu știe cât a trebuit să se străduiască
pentru ca să eșueze. Profesorii văzuseră imediat în el pe viitorul agent de vânzări fără egal, așa că i-au trecut cu vederea absențele, lucrările nefăcute și toate măgăriile pe care le organizase cu Biroul Studenților. Dar nimeni nu a mai putut să facă nimic pentru el când a uitat să se scoale la timp în dimineața examenului de diplomă.
Însă asta nu l-a împiedicat să-și găsească de lucru în doi timpi și trei mișcări, la doar câteva zile după mine. Era agent comercial pentru o prestigioasă marcă de ferestre și făcea foarte multe vânzări. La el, anii lăsaseră câteva urme; silueta scurtă și îndesată de rugbist se buhăise și claia de păr negru i se rărise.
Alice ne-a invitat să trecem la masă și a profitat ca să preia ștafeta.
― Am renunțat să mai fac cerere pentru postul de director al școlii, ne-a anunțat servind peștele.
― Ce?! m-am revoltat. Nimeni nu renunță la o avansare! Doar n-ai să rămâi toată viața institutoare! M-am întors înspre ceilalți, scoasă din fire: Spuneți-i și voi că face o prostie!
Au oftat toți.
― Pot să știu ce e rău în a fi institutoare? mi-a răspuns Alice sec.
Chiar mă enervezi! Îmi place să-i învăț pe copii, restul nu mă
interesează. Vreau să continui să mă concentrez la lucrurile esențiale! Așa că… scutește-mă!
Am dat din cap, disperată de lipsa de ambiție a surorii mele. Ea a întins mâna înspre farfuria mea.
― Foarte puțin, te rog, am mormăit.
― Trebuie să mănânci! s-a enervat Alice. Asta-i culmea! Te-ai uitat în oglindă în ultima vreme?
Am strâns din dinți. Era deja prea mult! De ce mai sunt aici?
― E adevărat! a intervenit Adrien. Înainte aveai un fund mic, sâni mari, dar acum nu mai ai nimic. Redevino Yaya, sexy girl.
